În acest context al inventării gramaticii intelectuale postmoderne, Ion Manolescu deţine o poziţie canonică. Prin energie, erudiţie şi fantezie, silueta sa se desenează ca un actor central în acest efort delicat şi susţinut de impunere a unei noi paradigme. Ca şi Mircea Cărtărescu, Ion Manolescu se află în situaţia de a fi, simultan, producător de text ficţional şi exeget de text - participarea narativă şi distanţarea critică sunt ipostazele în funcţie de care poate fi judecată propria sa contribuţie la consacrarea postmodernismului autohton. Ion Manolescu aduce în câmpul intelectual românesc pasiunea postmodernă pentru bricolajul ideologic, arta manifestului teoretic, înclinarea fecundă pentru renovarea metodelor şi instrumentelor cu care operează istoria şi teoria literară. Ambiţios şi deliberat provocator, demersul său reţine tocmai prin capacitatea de a aclimatiza, cu natureleţe, brand-ul postmodern, subminând ordinea impusă de modernismul românesc de după 1960.
În proză, ca şi în critică şi eseu, Ion Manolescu reabilitează vocaţia experimentului, deschizând piste şi inaugurând perspective, suprapunând impecabila informaţie culturală pe un fond de sensibilitate fantast şi ficţional. De aici, traversarea graniţei dintre genuri şi contaminarea reciprocă dintre propriul edificiu teoretic şi proză: se află aici ilustrate un principiu al vaselor comunicante şi o probă de inteligenţă auctorială care sunt marca personalităţii sale profunde.
Benzile desenate şi canonul postmodern este cartea ce redă publicului de astăzi efigia unuia dintre cei mai efervescenţi reformatori intelectuali contemporani: textele scrise pe parcursul a mai mult de cincisprezece ani expun coerenţa unei viziuni asupra scrisului, canonului şi relaţiei dintre cultura înaltă şi cultura populară în postmodernism. Supravieţuieşte, în această suită de eseuri, frenezia cu care Ion Mano
