Războiul contra drogurilor, declarat de preşedintele mexican Felipe Calderon după alegerea sa, în 2006, a făcut din Mexicul ultimilor ani un caz, pe alocuri, comparabil cu Columbia anilor 1990. Exemplu de eşec al statului în faţa puterii baronilor drogurilor, Columbia a reuşit şi cu ajutor american (Planul Columbia), dar mai ales în timpul mandatelor preşedintelui Alvaro Uribe (2002-2010), să se elibereze măcar parţial de triunghiul violenţei extreme format din gherile, carteluri de droguri şi mişcări paramilitare.

Mexicul a fost, de-a lungul întregului secol XX, un loc privilegiat de tranzit pe rutele drogurilor, dinspre America de Sud prin America Centrală spre teritoriul SUA. Doar începând cu anii 1990, când a fost oprit traficul prin Caraibe şi Florida, acest tranzit a fost urmat de violenţe din ce în ce mai accentuate. Lupta autorităţilor cu acest fenomen este dublată de conflictul dintre diferitele carteluri pentru teritoriu şi pentru dominaţia rutelor de trafic spre nord, unde se află piaţa cea mai importantă (90% din consumul drogurilor latino-americane).

Cartelurile de droguri din Mexicul contemporan variază ca importanţă şi putere. Astăzi sunt şapte astfel de formaţiuni ilegale. Cele mai importante dintre acestea sunt Cartelul Pacificului de Sud, Federaţia Sinaloa, Los Zetas (format din foste trupe speciale ce s-au alăturat narcotraficanţilor în anii 1990 şi care s-au separat de cartelul Pacificului de Sud, devenind independente în 2010, de atunci aflându-se într-un permanent conflict), Cartelul Golfului, Cartelul Juarez, Cartelul Tijuana, La Familia şi Cartelul Beltran Leyva.

Comparat cu cazul columbian, din punct de vedere istoric, Mexicul nu are aceeaşi experienţă a violenţei în secolul XX. În Columbia, ciclul violenţei acompaniază istoria naţională modernă, schimbându-se doar actorii, nu şi substanţa acestuia. Mexicul încheie aceste