E prea multă mizerie şi sunt destui cei care nu se mai plictisesc s-o descrie. Undeva, în trecut, mai există totuşi lucruri frumoase. Croitoria despre care o vă povestesc e neschimbată de când mă ştiu şi, probabil, cu mult timp înainte de asta. Este decorul perfect pentru propria versiune a filmului Undeva, Cândva.
Se află pe strada Petru Maior, la un colţ de celebrul restaurant Gogoşarul, acum închis. Croitoria e cam la mijlocul drumului dintre fosta casă a părinţilor şi cea a bunicilor, foarte aproape de locuinţa mea de acum.
Înăuntru miroase plăcut a fum, pentru că meşterul are un fier de călcat încălzit de cărbuni. Arunc o privire pe geam. Afară se întunecă într-o clipă, iar fulgii încep să se agite în lumina becurilor rare de pe stradă. Îl văd pe bunicul meu! E cu unchi-miu. Trag dupa ei două sănii pe care sunt legate nişte butoaie pentru gaz. Pe unul dintre ele stau chiar eu, în culmea fericirii. Am vreo şapte ani şi un fes roşu cu un moţ mare. Am plecat cu bărbaţii la găzărie să facem aprovizionarea pentru o lună. Sunt cel mai fericit copil din lume. Pentru mine drumul ăsta e ca o expediţie la Polul Nord. Bunicul meu spune ceva despre zăpada din `54 când a mers prin Bucureşti cu schiurile, unchi-miu râde la mine, iar eu simt în suflet fiecare fulg de zăpadă… Clipesc… Totul se schimbă.
E primăvară. 4 martie 1977. Sunt speriat rău după cutremur, dar sunt cu tata care a venit să mă ia de la bunici. N-am înţeles mare lucru, dar am văzut-o pentru prima dată pe bunica mea cum a intrat în panică. Mă bucur că o să dorm cu tata, în casa noastră de pe Titulescu. El mă poate apăra de orice…Părinţii mă duc la bunici. Mama, profesoară de latină, face naveta la Călăraşi, iar tata e antrenor de fotbal în divizia B, tocmai la Botoşani. O să-mi fie dor de ei…Îl caut disperat pe frati-miu. La trei ani a fugit din casa bunicilor de pe Barbu Lăutaru. Îl găsim după
