Miezul zilei. Căldură mare. Aceeaşi staţie RATB din faţa dispensarului, în care se ambiţionează să parcheze taximetriştii. La umbră. Ce bine, se vede în depărtare maşina… Ajung la timp. În staţie cu mine urcă o doamnă pe la vreo 50 de ani, cu un snop de trandafiri în mână. Toate culorile. O frumuseţe de altfel, însă plin de spini, cum aveam să constat pe propria-mi piele. O las să urce. Doamna, sătulă şi ea de aşteptat în staţie, se grăbeşte să prindă un loc pe scaun. Reuşeşte. Îşi pune florile pe scaunul de lângă, încă neocupat. Se aude un scâncet. De sub puloverul îndoit pe mâna femeii apare un cap alb de câine. Ochi mari, bovini, umezi. Limba, plină de bale, i se rostogoleşte pe geam. Îl linge. Femeia îl dă la o parte: E urât, Ţucu! N-ai voie! Resemnată, potaia schimbă scaunul. Dă câţiva trandafiri pe jos. Nu se apleacă nimeni. Scăpat de sub ochii stăpânei, câinele începe să-şi frece gingiile de mânerul scaunului. Strănută. Şi iar îşi desfăşoară limba leneşă, băloasă.

În spatele meu, cineva tuşeşte. Apoi scuipă înfundat. Evit să-mi întorc capul. Dar aud…

Femeia dă semn că vrea să coboare la prima, la cimitir. Îi fac loc, deşi n-a întrebat nimic. Ne-am înţeles din priviri. Coboară. Fără să vreau, calc câinele. Scheaună. Zeci de ochi mă fixează cu dispreţ.

Mă întorc. Ochii îmi cad pe doi sâni mari, pietroşi, plini de pistrui şi pete maronii. Trei picături de sudoare se urmăresc, jucăuşe, printre firele de păr crescute între ei. Dereglare. Hormonală. Posesoarea lor îşi face vânt din evantai. La încheietură îi joacă o brăţară cu fluturi. Ţic-ţic-ţic-ţic… Miroase. Şi-şi face vânt…

Cobor la tramvai. Mă grăbesc să prind verdele. Refugiul plin. Mă strecor mai în faţă. Îmi iese mişcarea. Uşile se deschid în faţa mea. Mă aşez la locul meu. Ştiu că se face puţin curent acolo. Respir. „Evantaie – coperţi de buletin şi permis la 1 leu! Evantaie – coper