“-Deschizi raftul de sus de la cămară, şi acolo dai de un borcan, scrie pe el “Speranţe deşarte”, adu-mi-l mâine la birou… ai grijă să nu mi le risipeşti că te mănânc de viu, ai înţeles?”
Ai înţeles. Şi totuşi îl desfaci, ştiind că există riscul să îl verşi iar acestea să se piardă prin bucătărie fără ca tu să mai ai vreo şansă de a le mai recupera. Te-a împins necuratul să îl deschizi, iar dobitocul din tine şi-a băgat mâna în borcanul fetei şi s-a lins pe deget ca să-i prindă gustul. Nimic.
Un gust senin, de deget arătător amestecat cu aer. Bleh.
O greşeală recunoscută este pe jumătate iertată şi tu ştii asta. Pui mâna pe telefon. Să suni, să nu suni? Mai bine dai mesaj: [...]
Mai bine îţi aprinzi o ţigară, iluzia finită a respiraţiei şi energiei universale, această pranayama a răgazului de a fi tu, gânduri infinite şi timpul oprit în loc pentru tine. Pause, …
…şi Fwd =>> Play: dai în sfârşit acel SMS: “trec mâine şi-l iau că mi se termină bateria la telefon, vb. Pup.”
[...]
A doua zi treci pe la farmacie şi te aprovizionezi:
-Aveţi vise … ăăă… speranţe gata preparate?
-Da, avem la pliculeţ speranţe deja făcute praf, trebuie doar diluate în apă chioară si ingerate. Ştiţi, cu apa chioară doar vă îmbătaţi şi vă doare capul… Doriţi unul roz pentru ea şi unul bleu pentru dumneavoastră?
-Daţi-mi gri dacă aveţi. Gri ca fumul de ţigară.”
[...]
Cobori din taxi şi intri repede la gura de metrou să iei o floare. Te opreşti brusc: oare ce-o zice? Stop joc: va crede că ai greşit, deci mai bine lasă… hai la birou. Îţi faci cruce şi urci scările, îţi iei avânt pionieresc şi intri. Ceva este în neregulă, biroul, colega… te uiţi la ceas, la calendar… şi te bufneşte râsul. E deja 2011, ai întârziat vreo 6 ani. Boule!
[...]
Ieşi afară liniştit să fumezi o ţigară să capeţi speranţe şi să mergi mai departe. Te
