Habar nu am câte Românii există. Unii vorbesc de două Românii. Eu sunt convins că sunt mai multe, chiar dacă, astăzi, eu tot de două o să scriu. Una de la Cluj, pe care am trăit-o în ultimele zile. Și una de la București, așa cum se vede ea prin știrile pe care le citesc în viteză.

România de la Cluj e una relaxată. Trecut bine de miezul nopții, terasele din centru sunt arhipline. A început cu ”Zilele Clujului”, a continuat (și continuă) cu TIFF, și (cel puțin pentru moment) se va încheia cu un festival țigănesc. E un oraș relaxat. Incredibil de relaxat (și să nu vă închipuiți că ar fi clujenii privilegiați din punct de vedere economic față de restul românilor). Se discută despre filme și, dat fiind temele abordate de acestea, se ajunge la discuții mai grave, despre segregare, rasism, homofobie, voluntariat, probleme de mediu, politică. Spunea Chirilov (într-un interviu pentru Realitatea TV Cluj), selecționerul TIFF, că nu alege peliculele pentru festival urmărind o agendă. Subiectele filmelor crează însă o agendă publică de dezbateri. Dar, ce e mai important, discuțiile inerente, nu se fac cu mâna în gâtul oponentului. E o normalitate greu de înțeles pentru cei care nu o trăiesc pe viu. Faptul că opiniile legate de rezolvarea unei probleme sunt diferite nu duce la un comportament de anihilare a adversarului. Mai mult, într-una din diminețile lungite în față la Diesel, am întâlnit acel gen de discuție pe care l-am îndrăgit în primele locuri în care l-am întâlnit (la Amsterdam, Montreal și Toronto): la aceeași masă, într-un grup de mai puțin de 10 persoane se discuta în română, engleză, maghiară și spaniolă.

Și mai spre dimineață, după răsărit, am intrat însă pe site-urile cu știri. Citind despre regionalizare, ori despre tentativele de sinucidere din fața Cotroceniului: bărbatul care a amenințat că se aruncă în gol și cel care și-a dat foc. Nu vreau să