Abia m-am trezit. Văd mătăsurile fine ce adie deasupra capului meu. Baldachin primit în dar. Bumbacul egiptean mi-e aşternut, iar la margini, tafta şi brocart. Îmi ating pieptul şi simt borangicul acoperământului. La ferestre, catifea. Cobor şi ating răcoarea covorului de mătase de Siam. Mai încolo, o blană de hienă, iar aproape de uşile iatacului, una caldă, de ghepard. Atâtea valuri împrejuru-mi, atâtea mări ţesute blând… şi fostul viu.

N-a ieşit încă soarele, dar noapte nu mai este. Văd nisipul albastru de departe şi-l apropii încet cu ochii până spre ziduri, la mine. E ca o apă liniştită. De jos, vine mireasmă de bahor şi smirnă. Mă duc în pat, să mă cuprindă. Îmi voi turna pe umeri apă şi mă voi afunda în moale ca în ocean. Pânza se va lipi cald. Gândurile se vor aşterne, dragi, pe piele.

M-au învăţat demult să cânt, să ţin litere în palmă, să-mi dau tot trupul şi jumătate de inimă dansului, să le vorbesc în şoaptă cailor şi să ţes. Însă eu sufletul mi l-am dat mătăsurilor şi cailor. Pe ele le făuream şi îmi treceam mâinile de copil şi-apoi de fată prin ţesătura domoală, iar cai furam în zori sau la asfinţit şi alergam împrejururile în cercuri din ce în ce mai mici, apoi îi aduceam acasă şi le dădeam vorbe bune şi apă proaspătă. Îmi plăceau mâinile mele fiindcă din ele ieşeau mări de mătase şi armăsari negri, năduşiţi. Nu veniseră timpurile alegerii.

Şi pentru că toţi se minunau de măiestria mea, ţeseam fără-ncetare întinderi de frumuseţe. Caii îmi duceau dorul. Îi auzeam noaptea, când îi visam. Îi priveam câteodată după-amiaza, însă nu mai urcam deloc în şa.

Pe vremea asta fragedă ai venit tu şi mi-ai înfrânt menirea. Mâinile mele mă sprijineau şi mă înconjurau, se frângeau de trup sau între ele, dar secaseră de facere. Fugeam dimineţile devreme în deşert, pe jos. Căutam iarba nisipului şi mă rostogoleam în ea. O simţeam crudă şi aromit