Gică Hagi, probabil cea mai proastă alegere pentru a prelua cârma naţionalei de fotbal în cel mai prost moment din istoria ei, a avut un moment de înţelepciune şi a refuzat oferta lui Mircea Sandu. La CV-ul său de veteran într-ale eşecurilor ca antrenor, pentru care de vină mereu au fost factori externi, o ratare iminentă chiar că i-ar fi aruncat cariera în derizoriu, după cum o reuşită incredibilă i-ar fi relansat-o.

Decizia îi foloseşte cu prisosinţă, amânând probabil finalul unui destin crud pentru el: noua viaţă sportivă de la care aştepta aceeaşi glorie e hâdă, lipsită de sens. Banca nu i se potriveşte şi nu trebuie să se supere pe cei care-i spun asta. În viaţă nu le poţi face pe toate.

Hagi nu mai vrea să rişte. Hagi nu mai are încredere în propriile capacităţi. De zece ani, Hagi crede că e antrenor şi nu pricepe că naţionala nu avea nevoie de el cât avea el nevoie de naţională. Ştie că a fi selecţioner - fie şi de la jumătatea preliminariilor - presupune să depindă totul de el. La un club poţi invoca amestecul patronilor, presiunile impresarilor, interesele ascunse ale sponsorilor, complotul adversarilor din interior sau din exterior, coalizarea nefasta a arbitrilor... Dar la naţionala României, unde nimeni nu îndrăznea să treacă peste cuvântul tău, responsabilitatea îţi era maximă. De aceea, ascuns după principii, Regele ni se conturează lipsit de curaj, acel curaj care-l făcea să spună după lamentările lui Lucescu jr că el are în cap numai victorii, că vrea să fie primul, că a fi român poate însemna să fii cel mai bun.

Pentru Mircea Sandu, refuzul lui Gică Hagi e folositor. Abil, şeful FRF a punctat la imagine, apropiindu-şi contestatari puternici, parcă aşteptându-se la deznodământ. Acum are cale liberă spre aducerea lui Victor Piţurcă, opţiune preferabilă germanului Winfried Schaefer, nume pe care-l vântură la derută prin mass-m