Autonomiile de orice fel, inclusiv cele care se dezvoltă în urma regionalizării pun în pericol suveranitatea ţării, de aceea românii preferă centralismul tradiţional care le apără sărăcia sau descentralizarea limitată care le conservă corupţia
Regionalizarea României ar însemna împărţirea ţării în zone cu identităţi distincte, eventual istorice, care să primească prerogative administrative, dar şi politice în aşa fel încât să se poată autoguverna. Să-şi folosească banii, imaginaţia şi oportunităţile fără să aştepte deciziile Bucureştiului, iar dependenţa lor de centru să scadă în aşa fel încât oamenii să beneficieze de servicii adecvate pe măsura impozitelor pe care le plătesc, chiar dacă după aceea în unele provincii se va trăi mai bine decât în altele.
Guvernul nu s-a hotărât cum va face decupajele regionale, în aşa fel încât să-i mulţumească şi pe liderii maghiari, care vor să pună la un loc judeţele Harghita, Covasna şi Mureş, cunoscute sub denumirea de Ţinutul Secuiesc, şi pe naţionaliştii români, mereu panicaţi că unirea din 1918 n-ar fi definitivă, iar Transilvania s-ar putea desprinde. O idee neagreată definitiv pune în aceeaşi regiune Ţinutul Secuiesc şi judeţele Braşov, Sibiu, Alba. UDMR insistă, totuşi, că Alba nu are ce căuta în acest aranjament, fiindcă nu ar avea afinităţi cu celelalte, dar autorităţile române au evitat să taie feliile regionale în funcţie de regiunile istorice, mai mult din pricina prejudecăţilor decât din cauza unor pericole iminente. Dacă ar fi urmărit cu adevărat o coerenţă economică şi administrativă, România ar fi ales împărţirea după regiunile tradiţionale Banat, Transilvania, Crişana şi Maramureş, Muntenia, Oltenia, Dobrogea, Moldova. În acest fel animozităţile UDMR nu mai aveau nici un sens, iar regionalizarea reînoda un parcurs natural interupt de centralismul instaurat după 1918.
Principiul regionalizării
