Josef Tosovski, guvernator al Bancii Nationale a Cehiei, descria una din multiplele dificultati pe care le intampina in calibrarea politicii monetare: pentru reducerea inflatiei era nevoie de dobanzi real pozitive, respectiv de rate nominale ridicate; acestea atrageau insa influxuri de capital financiar, care duceau fie la costuri mari pentru sterilizare, fie la aprecierea monedei si la deteriorarea balantei de plati; cum se poate sa ai dobanzi suficient de ridicate pentru a presa asupra inflatiei si suficient de scazute pentru a nu supraevalua moneda nationala?

Aceasta a fost “dilema lui Tosovski” si Romania s-a confruntat cu ea odata cu liberalizarea contului de capital. Economia Romaniei a fost evident nepregatita pentru liberalizarea totala a contului de capital si nu a putut face fata decat in oarecare masura efectelor perverse ale avalansei de capitaluri pe termen scurt in cautare de randament . Aderarea la NATO si ulterior la Uniunea Europeana ( pentru care liberalizarea fluxurilor financiare a fost o preconditie) n-au facut decat sa accelereze vulnerabilitatile descrise in dilema lui Tosovski, aprecierea leului si deteriorarea balantei de plati. Criza financiara internationala, care criza trebuie subliniat ca NU s-a manifestat ca atare in Romania ( sistemul bancar a ramas in picioare, nicio banca nu a falimentat, bugetul n- a cheltuit niciun leu din banul public pentru salvarea vreunei institutii de credit) a dus la corectia brutala a deficitului de cont curent si la recesiune. Privind retrospectiv si doar din perspectiva debitorilor neacoperiti la riscul valutar si care astazi si in anii de recesiune au dificultati la plata ratelor, unii comentatori denunta indirect liberalizarea contului de capital, fara sa realizeze ca astfel spun implicit ca aderarea la UE nu trebuia sa se produca. Ce-ar fi insemnat pentru Romania ca efectele crizei mondiale