Ofensiva vulgarităţii asupra spaţiului comunicării sociale şi în special a spaţiului public nu este cîtuşi de puţin un fenomen local. Nu ni se întîmplă doar nouă, asta e sigur! Totuşi, există diferenţe mari şi ele nu sunt deloc în favoarea noastră. Proba am avut-o fără să o caut. Mi-a adus-o un bun amic al meu care mi-a istorisit întîmplarea plină de tîlc a unei reuniunii. Una din categoria bine cunoscută, "după două zeci de ani"! Personajul principal, Nepotul, care venise la acea agapă tocmai din America, unde era plecat chiar de la terminarea liceului. Ce te-a impresionat cel mai mult?, a fost el întrebat de foştii săi colegi, după ce-şi mai revenise din şocul impresiilor care-l cotropiseră şi din ghearele mahmurelii inerente unor asemenea ocazii. "Incredibila vulgaritate cu care vă înconjuraţi toţi", a venit răspunsul nu tocmai comod şi nici prea bine primit. Mă grăbesc să adaug că tînărul nu trăise deloc în împrejmuiri mînăstireşti, în toţi aceşti ani, iar mediile în care viaţa şi ocupaţiile îl purtaseră prin America nu erau deloc "aseptice", cînd vine vorba de expresii colocviale şi de slang. Şi, totuşi, omul trăise un "şoc cultural", la întîlnirea cu lumea în care îşi petrecuse copilăria şi adolescenţa.
De ce, la noi, succesul vulgarităţii este atît de mare? De ce a cotropit aproape fără rezistentenţă teritoriile comunicării publice, de la cea politică, la cea artistică şi de la comunicarea directă, utilizată de oamenii în situaţii sociale obişnuite, la co-municarea prin mass-media?
Nu există nici un motiv să credem că societatea noastră produce sau conţine "în mod natural" mai multă vulgaritate decît oricare alta. Nici nu cred că sensibilitatea noastră la vulgaritate este mai tocită decît a altora. Motivul, cred, trebuie căutat în tipul şi soliditatea obstacolelor pe care societăţile structurate le pun în calea răspîndirii fără oprelişti a vulgari
