Până nu demult, îmi făceam scrupule pen­tru “corozivitatea” textelor publicate la adresa unor învârtiţi, reşapaţi şi (din nou) sus situ­aţi. Am recitit pamfletul “De­mas­cator” şi mi-am simţit conştiin­ţa mustrată, la gândul c-am fost prea “realist”, aşa încât personaje­le-şi vor pierde slujba şi vor înfunda puşcăria. Aş! Nici­odată nu s-a în­tâmplat aşa ceva, deşi s-a dove­dit că aveam drep­tate cu vârf şi îndesat, că ceea ce “de­mascasem” eu era doar o parte din partea văzută a aisbergului. Cel mult am fost ame­ninţat (tot eu) să mă astâmpăr, dacă nu mi s-a urât cu bine­le, să stau în banca mea, dacă nu vreau să chibi­ţez de pe tuşă ori din afara stadio­nului! Dar eu, al dracului de îndoctri­nat, cu con­vingerea că, prin Con­stituţie, numai a spune adevărul este che­ia mora­lităţii beneficiarului şi că a abdica de la libertatea cuvân­tului este laşitate, n-am tăcut şi nu voi tăcea decât adus la tăcere de bunul Dumne­zeu sau de iubiţii mei ameninţători anonimi.

Ştiu şi sunt convins că, pe cât de aprige şi asur­zitoare sunt strigă­tele stiloului meu şi percuţiile de cer­neală din presă, pe atât de profundă şi per­fectă este tăcerea (citeşte ne­sim­­ţirea) şi ignoranţa (citeşte mâr­lănia) celor pe care-i arăt cu pe­niţa. Dacă n-aţi fi fost dumnea­voastră, cititorii, aş fi renunţat la această libertate constituţională, aş fi pus mâ­na pe durdă şi m-aş fi haiducit, cu gândul la reabilitarea post-mor­tem de către alt regim care va veni după această bolmojită şi îndelungă tranziţie spre corupţia generalizată sau democraţia de tristă faimă...

Până nu demult, îmi făceam scrupule pen­tru “corozivitatea” textelor publicate la adresa unor învârtiţi, reşapaţi şi (din nou) sus situ­aţi. Am recitit pamfletul “De­mas­cator” şi mi-am simţit conştiin­ţa mustrată, la gândul c-am fost prea “realist”, aşa încât personaje­le-şi vor pierde slujba şi