Asistăm năuci la un joc ale cărui reguli nu le cunoaştem deloc pentru că nu sunt scrise nicăieri.

Ţara asta a ajuns terenul pe care se joacă un meci de volei în care mingea nu trece niciodată pe deasupra fileului. Într-o parte a terenului joacă preşedintele şi echipa sa. Preşedintele e la serviciu, loveşte cu putere, dar trimite toate mingile în fileu. În partea celalaltă sunt jucătorii din Opoziţie. Aceştia au o altă minge, şi-o pasează de la unii la alţii şi nu se uită aproape deloc la ce se întâmplă în cealaltă jumătate de teren. Doar uneori, când trage preşedintele, mai latră curajoşi la fileu. Iar noi stăm în tribune, aşteptăm să vedem serve devastatoare, blocaje ingenioase, şuturi imparabile şi un scor care să evolueze cumva. În loc de asta, asistăm năuci la un joc ale cărui reguli nu le cunoaştem deloc pentru că nu sunt scrise nicăieri. Consecinţa directă şi nefastă a acestei stări de lucruri e că nici nu mai ştii cu ce echipă să ţii.

Scriam săptămâna trecută că propunerile preşedintelui de revizuire a Constituţiei conţin două pericole majore la adresa Justiţiei: includerea în CSM a şase politruci în loc de doi, porecliţi „reprezentanţi ai societăţii civile" (trei numiţi de preşedinte şi trei de Parlament), şi subordonarea imperativă şi explicită a întregului sistem judiciar altor politruci, judecătorii de la Curtea Constituţională. Aş fi vrut să-l aud pe fostul magistrat Victor Ponta că înţelege natura acestor pericole şi iese la bătaie ca să o explice tuturor.

Dar poate că nu are interes să o facă, fiindcă prevederile ar urma să se aplice după alegeri, deci ar avea de profitat de ele ori el, ori colegul Crin Antonescu. Atunci aş fi dorit s-o aud măcar pe doamna judecătoare Mona Pivniceru cum tună şi fulgeră întru apărarea independenţei Justiţiei - dar poate că dânsa devine vocală doar atunci când e atacată la portofel. După câteva zile