O privire retrospectivă asupra direcţiilor pe care au evoluat artiştii ultimei jumătăţi a secolului trecut ne pune în faţa unei probleme legate de răspunsul dat de aceştia comenzii ideologice şi pare să absoarbă de vinovăţie nevoia imperioasă de abstractizare prin care aceştia au făcut apel la... modernitate.

În cazul de faţă, prin modernitate înţelegem mai ales o sincronizare la zi cu aspectele formale ale conceptului sau, mă rog, a acelor aspecte ce ofereau o anume coordonare ce părea lipsită de riscul vreunei interpretări păguboase. Trebuie să admitem, însă, că şi în aceste condiţii sincronizarea n-a fost totdeauna mimetică, uneori nici nu se poate pune problema aşa, deoarece racordarea cu arta liberă se făcea simultan, iar lecturarea căpăta note particulare mai mult decât lăudabile, cum este cazul des citatelor experimente timişorene, din deceniul şapte, ai căror protagonişti reuşesc, prin prospeţimea abordărilor, să impresioneze în afară, ori asta nu se făcea din senin, ca recompensă pentru recluziunea istorică la care fusesem condamnaţi... Am auzit de curând o voce care le distribuia timişorenilor doar rolul minor, al unor simulatori de modernitate, aceeaşi voce care-i anula lui Horia Bernea, deşi fusese menţionat la bienala tinerilor artişti conceptualişti de la Paris din 1971, vreun rol în evoluţia artei contemporane româneşti... Aproape umăr la umăr cu experimentaliştii de care scriam mai sus, evoluează la Timişoara un artist ce pare că aici îşi are doar reşedinţa de vacanţă, locul unde se întoarce după peregrinări prin şcolile ultimelor curente europene, şi nu numai, deşi el este şi cel mai prezent în viaţa publică a oraşului sau, mai întâi ca artist, apoi ca artist profesor, într-o primă fază la Institutul de Desen, iar apoi la Facultatea de Arte şi Design, de unde a ieşit la pensie nu cu mult timp în urmă... Peste jumătate din artiştii aflaţi a