Bolnavii de scenarită apocaliptică au un fel anume de-a te ţintui locului.

Fanteziile conspiraţioniste clocotesc în destui semeni hrăniţi cu Tom Clancy şi literatură psi. Idei năstruşnice aterizează şi decolează întruna de pe aeroporturile minţii. Oameni hăituiţi ies din case pentru a-şi striga obsesiile. Îţi ies în cale pe neaşteptate, trimit scrisori către cele patru vânturi, îşi tipăresc nevrozele pe propria cheltuială, convoacă opinia publică prin gesturi ultimative. Îi priveşti, îi asculţi şi te încearcă stinghereala. Nu ştii cum să te porţi în asemenea situaţii. N-ai voie nici să râzi, nici să iei lucrurile foarte în serios. De fapt, e greu să nimereşti amplasamentul optim. Amestecul de scepticism, curtoazie şi detaşare pe care simţi că trebuie să-l pui în joc poate fi răstălmăcit cu uşurinţă. Rişti să fii ştampilat drept insensibil sau - mai rău - drept agent al unui interes impur. Iar dacă sugerezi, cu toate precauţiile, un consult medical, nu mai ai scăpare: faci parte din coterie. Eşti de-ai lor. Te-au recrutat, ţi-au spălat creierul şi te-au reprogramat conform agendei lor malefice. Nu ştiai, dar ai aflat: tocmai ai devenit o unealtă oarbă, un pion nevertebrat, un executant docil, care execută fără să discute. Până la urmă, ai două variante: ori îi cânţi în strună exaltatului (riscând la un moment dat să te contaminezi), ori o iei din loc, fără să te intereseze apostrofările lui pulmonare şi acuzaţiile de laşitate şi josnicie capitulardă.

Uşor de zis, ceva mai greu de făcut. Bolnavii de scenarită apocaliptică au un fel anume de-a te ţintui locului. Se vâră-n tine, silindu-te să constaţi ce-au mâncat la ultima masă, te prind de-un nasture, te pironesc cu mişcări scurte, ţi se aşază în drum ori de câte ori laşi impresia că vrei să pleci. Sunt scai vorbitori. Sunt oameni-crampon, interlocutori-capcană. Te abordează costumaţi în hainele normal