Poiana era largă şi inundată de soare. Cu măsurile de azi, am putea spune că avea mai bine de trei hectare. Jur-împrejur, o perdea de copaci înalţi care refuzau să-şi lepede vreodată frunzele. De altfel, clima era blândă, ploile erau calde, zăpada nu atinsese vreodată iarba cărnoasă, iar vântul nu reuşea să străbată pădurile din jur. Se foia bezmetic la marginea exterioară a acestora, se strecura, julindu-se, printre arborii şi tufişurile de pe lizieră, dar nu ajungea în luminiş.
Frumuseţea perpetuă a vremii era asigurată de apropierea Ecuatorului şi de vecinătatea Oceanului - dar asta n-aveau cum să o ştie locuitorii poienii, pentru că nu călcaseră, de generaţii întregi, în afara acelui spaţiu. De ce ar fi făcut-o? Aveau acolo tot ceea ce le era trebuincios şi se simţeau nespus de bine împreună, sporovăind, jucându-se ori lenevind la soare.
Trăiau acolo, împreună, iepuri, popândăi, melci, şopârle, fluturi, furnici, gândăcei şi alte insecte, încurcându-se printre picioarele cailor. Şi ce cai! Câteva duzini de armăsari plini de vigoare, cu pielea lucioasă, cu coamele şi cozile bogate fluturând în alergare, atunci când se luau la întrecere. Albi, negri, cafenii, de toate culorile.
Dintre toţi, Pegas era cel mai neastâmpărat. De fapt, curiozitatea lui era neastâmpărată. Toată ziua punea zeci de întrebări tuturor celor din jur, reuşind deseori să devină sâcâitor. Dar nimeni nu se supăra cu adevărat, pentru că supărarea nu avea ce căuta în Poiana Fermecată.
Punea întrebări tuturor!? Adică şi iepurilor ori libelulelor? Da, căci în vremurile acelea toate animalele din lume vorbeau acelaşi grai. În afară de Şarpe… Dar despre şarpe puţin mai încolo…
Nu este, aşadar, de mirare, că Pegas este cel care a declanşat evenimentele. Mai devreme sau mai târziu, curiozitatea lui trebuia să depăşească zidul verde al copacilor. S-a întâmplat în ziua în care
