La un moment dat, în timpul lungului său monolog pe canapeaua psihanalistului, Alex Portnoy mărturiseşte că, dacă are un cuvânt preferat în limba engleză, acela e indignare, care, peste ani, avea să devină chiar titlul unuia dintre romane semnate de Roth.

Totuşi, laitmotivul romanului de faţă nu e indignarea, ci un imens complex de vinovăţie, care parcă a crescut odată cu posesorul lui. Să ne amintim câteva dintre motivele generatoare de vinovăţie, acumulate de sărmanul nostru Alex în decurs de treizeci şi ceva de ani: e prea cuminte, prea silitor, prea dornic să facă pe plac; ar putea fi şi mai cuminte, şi mai silitor, şi mai dornic să facă pe plac; se masturbează (trage de şlong cum alţii trag din ţigară, pofta poate să-l prindă oriunde s-ar afla şi orice ar face, iar dacă se întâmplă să aibă la îndemână o sticlă, un măr, sau o bucată de ficat crud, cu atât mai mare plăcerea, şi, bineînţeles, vinovăţia); pofteşte întruna la sikse, la fete neevreice, pe care le consideră mai atrăgătoare decât pe reprezentantele Sionului; e evreu; e mândru că e evreu; e ateu; e mândru că e ateu; în pofida mândriei, nutreşte o covârşitoare, inegalabilă ură de sine, nu-şi iubeşte cu adevărat părinţii, ei au avut grijă ca lui să nu-i lipsească nimic, iar el, nu-i în stare, acum că e om mare, la un dram de recunoştinţă; căci dacă ar fi, şi-ar întemeia şi el o familie, ar găsi şi el o femeie cumsecade care să-i facă un copil şi cu care să se aşeze la casa lui; ar putea să-şi întemeieze o familie şi dacă s-ar căsători cu Mary Jane Reed, prostituată ocazională, semianalfabetă şi fost top-model, pe care n-o iubeşte dar care arată trăsnet; până la Mary Jane, s-a culcat şi cu alte curve goişe; încearcă chinuit dar constant să se distreze, cum pe vremuri tatăl său, constipat, încerca să iasă afară, reuşeşte să se simtă american când ar fi trebuit să se simtă doar (un pârlit de) evreu