După Aer cu diamante (republicat la sfârşitul anului trecut), a venit, acum, şi rândul Cinciului. O ediţie, din nou, aproape anastatică, în care singura intervenţie notabilă constă în corectarea tacită a erorilor de tipar. În rest, totul, absolut totul, de la tipul de literă şi până la culoarea literei, a fost respectat. Chiar şi (pe cât s-a putut) decalajul de timp care separă apariţia celor două volume etalon pentru poezia Cenaclului de Luni.

Dacă în jurul celui dintâi s-a stratificat o adevărată mitologie aurorală (ceaţa fiind atât de densă încât astăzi mai nimeni nu poate spune cu precizie când a apărut de fapt Aer cu diamante, în 1981 sau în 1982), cu Cinci zxlucrurile au stat totdeauna un pic diferit. Nu ca receptare, şi unul, şi altul fiind bine, foarte bine primite de criticii care contau şi grosolan mărunţite de mercenarii de la Săptămâna. Diferenţa la care mă refer e una, ca să spun aşa, de carismă.

Se poate ca şi titlul (mult mai terestru şi, oricum, mai literal) să fi jucat un rol. Dar nu trebuie uitat şi un alt amănunt. În 1982, cu o singură excepţie, nici unul dintre autorii din Cinci nu ieşise încă la rampă. Editorial vorbind. Doar Marianei Marin îi apăruse, în 1981, Un război de o sută de ani. În rest, Ion Bogdan Lefter avea să-şi vadă publicat Globul de cristal un an mai târziu, în 1983; i-au urmat, peste încă un an, Romulus Bucur (Greutatea cernelii pe hârtie) şi Alexandru Muşina (Strada Castelului 104). În sfârşit, abia în 1989 va izbucni şi Bogdan Ghiu, cu Manualul autorului.

Departe de mine gândul că aceştia ar fi fost nişte necunoscuţi. Dar, negru pe alb, pentru cei mai mulţi dintre ei, Cinci a constituit adevăratul debut. (Ceea ce Aer cu diamante n-a fost pentru semnatarii lui, toţi având deja, la vremea aceea, cel puţin o carte la activ.)

Mitizat sau nu, Cinci a fost şi este un volum extraordinar. Cum îl citim astă