A scrie discursuri pentru oameni politici este o îndeletnicire foarte onorantă. Judson T. Welliver a scris pentru Calvin Coolidge, William Safire pentru Richard Nixon, Peggy Noonan pentru Ronald Reagan, Michael Gerson pentru George W. Bush, foarte tânărul Jonathan “Jon” Favreau pentru Barack Obama iar legendarul Theodore ”Ted” Sorensen pentru John F. Kennedy. Întrebat dacă el este autorul acelui ”Ask not what your country can do for you, ask what you can do for your country” din discursul inaugural al preşedintelui Kennedy, Sorensen nu a dat niciodată alt răspuns decât ”Ask not.” Semn că discreţia este una dintre calităţile unui speechwriter.
O altă calitate a unui autor de discursuri este aceea de a-l face cât mai plauzibil pe cel ce rosteşte cuvântarea. Discursul rostit recent de preşedintele României la Londra (London School of Economics) oferă cel puţin două surprize. Una reconfortantă, alta – de mari proporţii. Cea dintâi – familiaritatea cu numele lui Ghiţă Ionescu, pe care dl Ion Iliescu îl credea cândva un extremist de dreapta. Cea de a doua – familiaritatea cu opera unor Friedrich Hayek, Ernest Gellner şi Michael Oakeshott. Un Traian Băsescu de zile mari şi în drum spre câteva academii.
Mă întreb când vom afla că: Marian Vanghelie nu se culcă până nu citeşte zece pagini din Kant, Gigi Becali îşi petrece sâmbetele recitind Diderot şi duminicile conversând despre Descartes, Oana Niculescu-Mizil foloseşte doar şamponul de păr Derrida şi crema de faţă Roland Barthes, Irina Loghin ascultă cu sfinţenie Pierre Boulez, iar de la Dan Iosif s-au păstrat numeroase note de lectură din Sfântul Francisc de Assisi.
Măcar din când în când, un beneficiar al serviciilor de speechwriting ar trebui să le şoptească autorilor de discursuri: ”Nu-mi răpiţi şansa de a rămâne autentic. Ajutaţi-mă să fiu cât mai convingător.” Ilustrație @ Copyright 2011 – Alex
