O echipă de studenţi la medicină îi ajută pe oamenii din satele cu asistenţă medicală precară

Ceasul cu sclipici de pe noptiera Nadiei Haas arată zece şi un sfert. Ca să se ridice din pat, scormoneşte sub stratul gros de pături aşezate peste scândurile de lemn şi apucă de o frânghie împletită din folii de plastic. Trage de ea cu amândouă mâinile până ajunge în şezut. Povesteşte cum băiatul ei a lăsat-o în camerele astea întunecoase din căminul de bătrâni: „Noră-mea şi fiu-meu au un apartament mare în Bucureşti, ţin ş-un câine în el – dar nu vor să mă ţină şi pe mine“. (...)

O echipă de studenţi la medicină îi ajută pe oamenii din satele cu asistenţă medicală precară

Ceasul cu sclipici de pe noptiera Nadiei Haas arată zece şi un sfert. Ca să se ridice din pat, scormoneşte sub stratul gros de pături aşezate peste scândurile de lemn şi apucă de o frânghie împletită din folii de plastic. Trage de ea cu amândouă mâinile până ajunge în şezut. Povesteşte cum băiatul ei a lăsat-o în camerele astea întunecoase din căminul de bătrâni: „Noră-mea şi fiu-meu au un apartament mare în Bucureşti, ţin ş-un câine în el – dar nu vor să mă ţină şi pe mine“. Plânge şi scoate dintr-un sertar o poză ascunsă printre haine. E nepoata ei când a fost mireasă: „Nu m-au chemat nici la nunta ei, cred că le era ruşine că aş fi venit aşa cum mă vezi, cu două bastoane“. Alecsandra, o studentă la medicină din anul VI, are cam aceeaşi vârstă ca nepoata ei din poză. Stă pe patul bătrânei îmbrăcată cu un halat verde, agită stetoscopul între degete, dar nu o întrerupe – aşteaptă să îşi termine povestea. Când Nadia începe să plângă, Alecsandra o ia de mână şi îi şopteşte: „O să fiţi bine, nu vă faceţi griji“. După ce se linişteşte, studenta o întreabă de toate durerile, ca în cartea de semiologie, se uită atent la unghii, piele şi notează într-o fişă cu foi su