E o trăsătură constantă ca oamenii cu virtuţi sociale să fie handicapaţ i sub unghiul vieţii interioare. Cauza stă într-o pliere a atenţiei pe detalii strict exterioare, cu scăderea imboldului de a gusta stări de spirit.
Din acest motiv, firile active îşi pierd treptat fibra contemplativă, omul faptei nemaiputînd să fie omul ecourilor sufleteşti. Cu alte cuvinte, cine îşi trăieşte viaţa sub forma actului n-o poate simţi sub forma spiritului, la mijloc fiind un proces bizar de abrutizare: trăieşti febril şi agitat, dar pe dinăuntru îţi lipseşte voluptatea de a te adînci în gratuităţi plăcute. Actele nu mai sunt însoţite de reverberaţia lor în memorie. În acest caz, biografia are sens numai dacă e alcătuită din gesturi utile, şi ar fi o impertinenţă să afirmi că gustul vieţii stă tocmai în prefirarea acelor nuanţe care n-au nici un folos direct.
Cum scrisul e un act cu precădere interior, scriitorii se aleg din rîndul paraziţilor de esenţă meditativă, acele fiinţe cărora apetitul pentru acţiune le-a fost inhibat de morbul fierberii în suc propriu. De altfel, talentul e un parametru surprinzînd tocmai disproporţia dintre cît poate simţi un om şi cît poate el face. Cine îşi cheltuieşte energia în cuvinte e inapt a se mai mişca în plan social, de aceea preţul pe care îl plăteşte e ştergerea prezenţei din lumea contemporanilor. Ultimul lucru pe care i-l poţi cere unui asemenea himeric e ca scrisul lui să reflecte „realităţile imediate“, adică setul de platitudini din care e făcut programul zilnic al traiului civilizat. Cine e racordat la realitate nu poate fi scriitor, ci doar scrib abil mînuind clişee în vogă.
Marin Tarangul nu e nici scrib şi nici om de pragmaţie civilizată, prin urmare cuplarea sa la realitate e nespus de firavă. Un monstru de singurătate trăind în dedesubturile unei intimităţi rasate, dar un monstru a cărui gîndire se hrăneşte di
