Lipsa unui program de sâmbătă seara bine conturat, apropierea ploii şi afişul unui film franţuzesc – Prinţesa de Montpensier – ne-au făcut să nu ezităm o clipă: am intrat în holul – pustiu – al cinematografului, am întrebat dacă filmul rulează cu adevărat ori dacă, fiind prea puţini spectatori, proiecţia se suspendă.

Zâmbind resemnată, femeia de la casa de bilete ne-a răspuns, totuşi, plină de bunăvoinţă: „Chiar dacă veniţi doar dumneavoastră doi, proiectăm filmul!” La cincizeci de paşi, în piaţă, lumea se plimba agale, iar mesele cofetăriilor, berăriilor, „trattoriilor” erau luate cu asalt de localnicii dornici să profite de vremea frumoasă. Din sutele, poate miile, de oameni care navetau de la un capăt la altul, între clădirile Catedralei şi Operei, doar doi deciseseră să se ridice de la masă pentru a vedea un film istoric.

Am dat ocol cvartalului, am revenit la cinematograf, unde am intrat fără să ni se mai ceară biletele: nici nu era nevoie, de vreme ce rămăseserăm singurii doritori să vadă zbaterile tinerei nobile din secolul al şaisprezecelea, „una din cele mai frumoase principese de pe pământ, şi care ar fi fost fără îndoială şi cea mai fericită, dacă virtutea şi prudenţa i-ar fi călăuzit toate faptele”, cum spune doamna de Lafayette. Până la sfârşitul filmului, n-a venit, n-a plecat nimeni. „Chiar şi acasă, când ne uităm la televizor, suntem măcar trei”, a exclamat persoana alături de care mă aventurasem în această tristpilduitoare aventură culturală.

Problema nu era că filmul nu depăşea, valoric, media (deşi lumea nu s-ar fi înghesuit nici dacă ar fi fost o capodoperă!), că era franţuzesc ori că ar fi suprasolicitat mintea obosită a românului care, după o săptămână de muncă încordată, voia altceva decât o povestioară cu prinţese nefericite şi nobili renascentişti cu maniere de bădărani. Problema era că s-a încheiat o epocă. „Omul recen