Nu întotdeauna există absenţe în mine, ci doar în răstimpurile şi răgazurile în care am vreme să găsesc ce se află pe dinăuntru. Absenţele sunt nişte fisuri pe care am învăţat de-a lungul vremii să le căptuşesc cu idei, explicaţii şi mai ales cu dorinţa de a înţelege ce se întâmplă. Tristeţea nu este altceva, de fapt, decât o bucurie împuţinată, care s-a ghemuit şi care nu va înflori decât atunci când va primi sens din nou. De fiecare dată, tristeţea nu este decât o plecare a ceva, o lipsă care se aşterne în toate, o lume pierdută care se va întoarce doar atunci când voi reînvăţa cum se naşte şi cum se păstrează bucuria. Trebuie îndeajuns de multă nădejde pentru aceasta. Şi mai trebuie răbdare fără demoni, tocmai fiindcă tristeţea nu este ceva nefiresc. Dar şi mai puţin nefirească este bucuria. Pentru a o păstra pe aceasta din urmă, toată făptura mea ar trebui să lupte pentru ea însăşi şi pentru lume în acelaşi timp. Toată făptura mea ar trebui să fie fierbinte şi vie, nu rece şi absentă.
Nu există ruşine în tristeţe, aşa cum nu există nici ruşine în bucurie. Şi una, şi cealaltă sunt drumuri deloc lăturalnice, de străbătut mai cu seamă atunci când la margine veghează oarecare suferinţă. Căci există o suferinţă lucidă şi asumată în tristeţe, aşa cum există o suferinţă străină şi nevăzută în bucurie. Toate acestea, pentru că sunt în lume. Pentru că funcţionez doar înăuntrul lumii, iar nu în afara ei.
La începuturi, voiam să scriu o poezie masculină, să fiu poet şi nu poetă. Dar timpul mi-a dovedit că e foarte bine că sunt femeie şi că scriu ca o femeie. Ca o femeie tare, nădăjduiesc eu. Hermafroditismul scriiturii nu mă prea ispiteşte, mai degrabă… androginismul scriiturii. Nu am o poetică explicită: dar cred că poetul autentic trebuie să fie o „bestie” faţă de sine însuşi în primul rând (acest lucru este valabil şi pentru prozator, deşi aici mai conte
