Mai devreme decât era preconizat, FMI va avea un nou director executiv. Timp de peste un deceniu am criticat modul în care Fondul e condus, simbolizat de procedura de alegere a liderului său. Printr-un „gentlemen's agreement" între acţionarii majoritari - adică statele G-8 - directorul executiv trebuie să fie un european, americanii primind în virtutea acestui acord postul de adjunct la FMI şi de preşedinte la Banca Mondială.
De regulă, europenii şi-au desemnat candidatul departe de ochii lumii, la fel cum au procedat şi americanii, consultându-se doar superficial cu statele în dezvoltare. Rezultatul nu a fost de bun augur nici pentru FMI ori Banca Mondială, nici pentru lume în general.
Cea mai de notorietate a fost numirea lui Paul Wolfowitz, unul dintre principalii arhitecţi ai războiului din Irak, pe postul de preşedinte al Băncii Mondiale. Judecăţile sale în această poziţie nu au fost mai bune decât cele care au implicat SUA în aventura dezastruoasă din Irak. După ce a plasat combaterea corupţiei în fruntea agendei instituţiei, şi-a părăsit postul la mijlocul mandatului, în urma acuzaţiilor de favoritism.
După ce o nouă ordine mondială părea să se contureze după Marea Recesiune „made in USA", G-20 a convenit (sau aşa s-a crezut) că viitorul şef al FMI va fi desemnat printr-o procedură deschisă şi transparentă. S-a presupus că, în urma unui asemenea proces, viitorul director va fi aproape sigur un reprezentant al economiilor emergente. În definitiv, principala atribuţie a FMI este să combată crizele, cele mai multe dintre acestea fiind înregistrate în contul statelor în dezvoltare - peste o sută de crize de când acum aproximativ 30 de ani a început politica dezastruoasă de liberalizare şi dereglementare financiară. S-ar fi putut opta pentru mulţi dintre eroii acestor bătălii duse în ţările emergente.
Crizele trebu
