Tema lunii revistei noastre este, cum a anunţat Gabriel Chifu într-un articol recent, exilul şi literatura. Prefaţăm astfel colocviul cu aceeaşi temă din cadrul celei de a 10-a ediţii a Festivalului „Zile şi Nopţi de Literatură” de la Neptun, care va avea loc între 10 şi 12 iunie.

Ca şi în alţi ani, vom publica cele mai interesante luări de cuvânt la colocviu, aparţinând unor scriitori români şi străini. Editorialul meu de astăzi conţine un punct de vedere personal, pe care îl voi dezvolta la colocviu.

Exilul reprezintă o realitate foarte veche şi, fireşte, nu numai şi nici măcar prioritar în literatură. Unul din primii exilaţi a fost Ovidius, poetul latin care şi-a scris ultimele opere la Tomis, Constanţa de astăzi, la câţiva kilometri de locul unde se desfăşoară Festivalul. Se ştie că Marele Premiu, pe care îl acordăm în fiecare an, îi poartă numele. Exilaţii au fost dintotdeauna indezirabili pentru oficialităţile din ţara lor. Au existat şi exilaţi care nu şi-au părăsit ţara. Exilul aşa-zis interior n-a lipsit mai ales în epoca contemporană. Dar cei mai numeroşi indezirabili au fost siliţi s-o părăsească. Natura motivelor e diversă. În secolele XIX şi XX, ea a fost de obicei politică. Mai devreme fusese preponderent religioasă. Ca să existe exil, trebuie să existe discriminări de un fel sau altul, ca şi regimuri mai mult sau mai puţin autoritare. Dictaturile sunt terenul cel mai propice. Dacă ne referim la literatura română, primii exilaţi au fost paşoptiştii (Cantemir sau Neculce sunt, un secol înainte, cazuri izolate), ultimii, scriitorii din timpul comunismului. În jurul lui 1900, emigrau în România ardelenii. Coşbuc, Slavici, Goga, Rebreanu au trecut munţii, cum se spunea, prin „vama cucului”, adică prin pădurile greu accesibile grănicerilor austro-ungari. Între războaiele mondiale, exilaţi propriu-zişi, adică, de nevoie, nu de voie, n-au mai