Una dintre marile restanţe pe care le înregistrăm în ce priveşte recuperarea culturii interzise în timpul regimului comunist o reprezintă tezaurul de cultură al Casei Regale.

Regii noştri au fost susţinători asidui şi inteligenţi ai culturii române, iar mulţi dintre reprezentanţii dinastiei – suverani, prinţi şi prinţese – au practicat ei înşişi artele. Însemnările zilnice şi memoriile pe care le-au ţinut, cu acea scrupulozitate provenită din tradiţia occidentală, reprezintă documente fundamentale atât pentru studiul istoric al strălucitei epoci a regalităţii române, cât şi pentru investigaţia literară propriu-zisă. Din păcate, nu toate aceste fapte de cultură ale monarhiei româneşti sunt cunoscute azi în ţară, iar unele dintre ele încă nu au fost dezgropate din colbul arhivelor sau al bibliotecilor.

Cuprinzătorul jurnal al Reginei Maria, din fericire, se bucură de o soartă mai bună decât alte acte de cultură ale suveranilor noştri. Ajunse la volumul al VIII-lea, ce acoperă în întregime anul 1926, Însemnările zilnice promit să devină, pe măsură ce ne apropiem de anii critici ai crizei din 1929 şi ai începutului declinului democraţiei româneşti, un document de primă mărime pentru înţelegerea mecanismelor epocii. În primul rând pentru înţelegerea proceselor care se derulează la nivelul Casei Regale, iar în al doilea rând pentru a înţelege evoluţiile ce se produc în plan politic şi cultural, într-o Românie Mare ce părea că îşi digeră greu victoria din Marele Război. Regina Maria a fost, până la moartea ei fulgerătoare (încă neelucidată), un martor de prim ordin şi, adesea, un participant cu greutate la jocul ce se derula pe scena politică şi socială a statului. Mărturia ei, consemnată zi de zi, se constituie într-un spectacol uluitor al unei personalităţi de excepţie, cu o multitudine de preocupări culturale şi înzestrată cu o sensibilitate cu totul par