Revin pe aceeasi tema a Bucurestiului cu o reflectie provocata in mare parte de comentariile dumneavoastra la articolul meu precedent. In primul rand va multumesc pentru angajarea in conversatie. Am inteles ca, dincolo de parerile pro sau contra, exista o adevarata preocupare spre imbunatatirea traiului in oras (oricare oras, a aparut acolo exemplul Brasovului) si oamenii, de specialitate sau nu, gandesc solutii posibile si de multe ori complementare. Este evident insa ca ne aflam intr-un relativ impas – acela al alegerii solutiei cea mai putin daunatoare si care sa poata acomoda si automobilisti, si biciclisti, si marginali, si clasa de mijloc si oameni de afaceri, si badarani, si oameni fini. Caci, nu-i asa, orasul este o poveste a convietuirii, care nu este lipsita de conflicte insa care are nevoie de mai multa negociere in gasirea solutiilor.
Intrebarea ramane: de ce aceste lucruri sunt rejectate de multe ori apriori in spatiul dezbaterii din Romania? Cum ne relationam la profesionalism, mai ales in/din pozitiile cheie care genereaza urbanismul din Romania?
In comentarii s-au avansat ipoteze felurite, de la cea economica la cea politic-electorala sau pur legata de interese financiare personale. Eu am sa incerc sa ofer cateva directii de raspuns posibile tot din perspectiva specialitatii mele principale, antropologia culturala, cu riscul de a fi deranjant pe alocuri caci, nu-i asa (?), nu poti fi “profet” in propria tara. Nici nu imi doresc, insa atunci cand abordezi lucruri atat de sensibile precum acel set de valori nescrise si practici nediscutabile (si nechestionabile) care formeaza sistemul unei culturi (ceea ce Bourdieu ar numi “doxa”), evident ca este posibil sa deranjezi sensibilitati. Tocmai de aceea incerc sa nu fiu un taur intr-un magazin de portelanuri, sperand sa imi si reuseasca. Imi cer scuze dinainte in fata celor posibil lezati si a
