Pe 2 martie 1989, pe pârtia de schi Bradu din Poiana Braşov, Liviu Babeş, electrician la Trustul de Prefabricate Braşov şi talentat pictor amator, s-a autoincendiat mortal, în văzul a sute de turişti, în semn disperat de protest faţă de teroarea instaurată în oraşul său de regimul totalitar comunist după revolta muncitorească din noiembrie 1987. Purta cu el, în acel moment, o pancartă pe care scria „Stop Mörder! Braşov = Auschwitz"...

Alaltăieri, pe 8 iunie, pensionarul militar Petre Morjan şi-a dat foc în faţa Palatului Cotroceni. Victima a suferit arsuri de gradele II şi III la mâini şi la gamba stângă. Pe una dintre hârtiile pe care le avea în posesie în momentul incidentului era aşternut mesajul „Jos dictatura Băsescu!". Cu doar câteva zeci de minute înainte, în aceeaşi zonă, un tânăr de 28 de ani s-a urcat pe un stâlp de iluminat, ameninţând că va sări de acolo pe motiv că, în România, în prezent, „nu se respectă drepturile omului". În fine, anul trecut, pe 23 decembrie, în timpul unui discurs al premierului Emil Boc în plenul Camerei Deputaţilor, Adrian Sobaru, cameraman la TVR, s-a aruncat de la unul dintre balcoanele sălii. Era îmbrăcat cu un tricou pe care se putea citi „Ne-aţi ucis viitorul". Patru momente impresionante, patru formule zguduitoare, exprimate însă sub două sisteme politice diametral diferite!

Unica legătură simbolică între cazul lui Liviu Babeş şi celelalte trei este fracţiunea de secundă de însingurare profundă, de disperare extremă, de nebunie, de situare premeditată în vecinătatea morţii. În rest, între acestea există un imens decalaj valoric, imposibil de negat, de echilibrat în ciuda eforturilor ruşinoase de manipulare exersate de unii oameni de televiziune. Fie că ne convine, fie că nu, între cele două categorii distincte de gesturi este cât se poate de clar conturată o prăpastie - prăpastia dintre eroism şi labilitate