Toată lumea ştie ce este un dezacord. Mulţi au auzit de acordul fin. Ce va să zică un dezacord fin, daţi-mi voie să nu-i cred pe aceia care pretind că ştiu. Pentru simplul motiv că expresia este pusă în circulaţie odată cu articolul de faţă.
Dezacordurile grosolane sunt monedă curentă. Noi toţi ne aflăm mult mai des în dezacord unii cu alţii decât cădem de acord. Talk-show-urile politice de pe canalele de televiziune reprezintă terenul propice pentru dezacorduri. Partidele nefiind niciodată de acord între ele, e firesc ca nici politicienii din partide rivale să nu fie. Iar moderatorii (şi mai abitir - nu mă acuzaţi, vă rog, de misoginie -, moderatoarele) nu sunt uneori de acord nici cu ei (ele) înşişi (înseşi). Aşa că cea mai banală informaţie, ca şi cel mai sofisticat comentariu, ne parvine, de obicei, pe calea celui mai principial dezacord. Un acord absolut n-a existat decât o singură dată în istoria omenirii şi anume între Adam şi Eva, şi nu doar înainte de ivirea şarpelui ispitei, ci şi în clipa mărului, greşit numit al discordiei, fiindcă Adam şi Eva au căzut imediat de acord să cedeze ispitei. Primul dezacord absolut a fost acela dintre Cain şi Abel. De aici înainte, dezacordul i-a luat faţă acordului, triumfând în legenda Turnului Babel, când Dumnezeu i-a pedepsit pe oameni să nu se mai înţeleagă în veci.
E cazul să vă spun ce înţeleg eu prin dezacord fin. Este dezacordul bazat pe nuanţe atât de fine, încât poate să treacă drept acord. Ceea ce trebuie precizat este că e vorba de un acord perfid. Nu fals, perfid. Diferenţa constă în aceea că nu pare să vrea să fie luat drept ceea ce este, cum se întâmplă în cazul acordului fals. Toată problema dezacordului fin este că afirmă o diferenţă aparent minoră de punct de vedere cu convingerea subiacentă că este una majoră. Ca într-un joc intelectual. Roland Barthes descria o figură de limbaj pe care el
