* Mastile care imblanzesc moartea *
In satul Chiricari din Vrancea, Serban Tertiu a invatat sa imblanzeasca moartea. Uneltele si mestesugul cu care face asta le-a mostenit de la tatal lui, iar acesta mai de dinainte, de la mosul cel batran, Ioan Amariei Ursu, care si el, cu siguranta, le-a prins de la cineva si mai de demult, caci mestesugul acesta e vechi de cand sunt oamenii pe pamant. Mos Ursu a fost primul de care-si aduc aminte satenii ca ar fi croit din lemn moale, de tei, chipuri si masti. Chipuri sub care se ascund slabiciunile omenesti: jalea, supararea, bucuria, invidia, banuiala, mandria si, mai ales, teama: spaima de ceasul cel din urma si de clipa in care sufletul porneste in calatoria catre lumea de dincolo. Mastile pe care le face azi Serban Tertiu rad sau plang, ranjesc... numai ochii lor sunt goi si asteapta mereu o moarte, ca sa se poata insufleti.
Drumul cucului
Daca vrei sa-l cunosti pe mesterul din Chiricari trebuie sa pornesti la drum de dimineata, pentru ca ai de trecut, ca-n povesti, cateva dealuri si cateva vai. Lasi o troita pe stanga ulitei si te straduiesti sa prinzi din urma vreo batrana care se intoarce de la pravalia din Nereju, ori vreun copil de scoala, caci altfel nu te descurci, cararile se rasfira in toate partile si habar n-ai pe care sa pornesti. Pe mine m-a indrumat o batrana: "Pana sus, la Chiricari, e o gramadenie de drum, doamna, si nu stiu io, maiculita, daca li-ti putea face, ca nu prea va vaz pregatita", mi-a spus, masurandu-ma din cap in picioare, pentru ca apoi sa-mi faca un semn cu capul si s-o ia inaintea mea, fara sa ma mai astepte. N-am putere sa tin pasul cu ea, desi intre noi sunt vreo douazeci, treizeci de ani diferenta. Mi-e rusine s-o rog sa ma astepte si ma vad doar la jumatatea dealului, pe care ea l-a urcat deja, cu miscari iuti, de parca ar fi fost o capra. N-am ce face, ma
