„Păi, ce să-i fac, frăţiorule, dacă n-am unde s-o parchez," mi-a spus un tânăr care tocmai blocase trotuarul de pe Barbu Văcărescu, cu a lui Dacia break, obligându-mă să cobor pe carosabil.

„Ai putea s-o pui paralel cu şoseaua, să nu ocupi tot trotuarul", i-am răspuns.

În fiecare zi, bucureştenii care practică mersul pe jos sunt obligaţi să-şi continuie drumul pe stradă, din cauza maşinilor parcate pe trotuar. Exemplul e real şi l-am dat intenţionat, pentru că în mod normal ne închipuim că numai cei cu maşini scumpe parchează unde au chef. Nici vorbă. Toţi şoferii fac asta, pentru simplul motiv că o pot face. Pe trotuar, pe pistele de biciclete, pe trecerea de pietoni, la doi metri de intrarea în bloc şi aşa mai departe. Ei, şi ce? Dacă n-avem unde să parcăm...

În seara zilei de 8 iunie, numărul bicicletelor din zona teatrului ArCub, de pe strada Batiştei, era mai mare decât cel al maşinilor.

„Sigur nu e o conferinţă despre biciclete?", mă întreabă Matei, un amic arhitect care venise până acolo dând la pedale. Nu era despre biciclete, ci despre viaţa între clădiri şi utilizările spaţiului public, cu prilejul lansării cărţii cu acelaşi nume a arhitectului danez Jan Gehl, editată de igloomedia. Sună sofisticat şi la prima vedere aţi înclina să vă închipuiţi o conferinţă dedicată specialiştilor, însă n-a fost nici pe departe aşa.

Jan Gehl, vizionarul bunului simţ

„O să-mi scot cravata pe care mi-am adus-o din Danemarca," spune Gehl publicului din sala ArCub, în care se respiră greu, din cauza căldurii. „Poate că aş fi păstrat-o dacă primarul vostru ar fi fost aici...."

Jan Gehl a terminat facultatea de arhitectură acum 51 de ani şi, conform spuselor sale, a absolvit în cea mai proastă perioadă din istoria planificării urbane.

„În şcoala de arhitectură am învăţat cele mai rele lucruri pe care nu ar trebui să le faceţi. Am prel