Oricât ar părea de ciudat, printre cei loviţi mortal de căderea de la Putere se numără şi marele Titulescu.
Căderea de la Putere e răul cel mai cumplit care i se poate întâmpla unui politician. Unii fac, totuşi, faţă acestui examen crucial al vieţii. Şi, nu de puţine ori, găsesc forţa de a supravieţui răului şi, ulterior, dacă împrejurările le sunt favorabile, să revină la Putere. Alţi însă se prăbuşesc iremediabil. Oricât ar părea de ciudat, printre cei loviţi mortal de căderea de la Putere se numără şi marele Titulescu.
Pe 29 august 1936, aflat la Cap Martin, pe Coasta de Azur, Nicolae Titulescu află de la radio (din presă, cum s-ar zice azi!) că nu mai e ministru de Externe. Diplomatul e atât de surprins încât telefonează imediat la redacţia „Adevărului", din Bucureşti, să se asigure că nu-i o glumă proastă. Când i se confirmă că Maiestatea Sa regele Carol al II-lea l-a dat afară din Guvern, se îmbolnăveşte grav. Şi cinci ani mai târziu, va muri. La doar 58 de ani! Dr. N. Lupu precizează într-un discurs ţinut la marea întrunire revizionistă de la Satu Mare, octombrie 1936, reprodusă în „Aurora" din 29 octombrie 1936, că Titulescu „s-a îmbolnăvit de inimă rea". Drept argument, vorbitorul convoacă o scenă la care a fost martor: „Cuvintele lui de pe patul de suferinţă mi-au rămas adânc brăzdate în suflet: «M-au dat afară ca pe o slugă netrebnică, frate Lupule!» Atât a putut spune Titulescu pe patul de suferinţă".
Până atunci, Titulescu fusese un răsfăţat al sorţii. Cultivat de ziare, vedetă internă şi internaţională, trăind pe picior mare. E, practic, imposibil să treci de la o asemenea ipostază de nemuritor la cea de anonim. În plus, fostul ministru de Externe fusese atât de răzgâiat de Carol al II-lea, încât lovitura i se părea neverosimilă. Constantin Xeni notează despre puterea lui Nicolae Titulescu pe vremea când era ministru de Externe: „
