In urma cu niste ani, am avut ocazia sa raman intr-o alta tara. Aveam tot ce-mi puteam dori: o casa, o masa, o familie, alta decat a mea, care ma acceptase de ani buni – sa fi tot fost vreo cinci, pe atunci. Terminasem facultatea de putina vreme, insa n-aveam visuri carieristice pe care sa nu mi le pot indeplini din fata unui PC, fara sa am nevoie sa simt ca am locul meu intr-o mare de cubicals. Terminasem ASE, insa imi doream altceva. Visam scenarii si fire epice, ma trezeam cu Amos Oz si ma culcam cu Hitchcock si cu Yimou Zhang in minte.
Am spus, atunci, un “Nu!” hotarat si, dupa vreo trei saptamani de vacanta, m-am intors si am lasat in urma promisiunea occidentului. Nici pana in ziua de azi nu-mi pare rau. Am crezut, multa vreme, mi se pare acum, ca nu ai nevoie de un loc pentru ca lucrurile sa stea altfel. Am vazut locul doar ca pe o recuzita.
De vreo jumatate de an, insa, am tras linie. Am dat la o parte balastul, am pus in balanta. M-am trezit, din nou, plimbandu-ma pe holuri cu neoane chioare, prin spitale romanesti unde, chiar si cu bani, daca esti lipsit de noroc si de simtul umorului, o sa fii the reapers’ next best friend.
Mi-am amintit de subrezenia unui sistem in care, dupa vreo 40 de ani, o sa aduc bani de-acasa pentru pensie. De neputinta si acceptarea induse deseori aici, de la varste fragede. In Romania, nici rebel nu poti sa fii. Nu-i un secret, nu-s prietena cu Romania, nu ma recunosc aici, nu-mi apartine si nu-i apartin. N-am simtit niciodata ca sunt de aici, insa, o buna bucata de vreme, ne-am tolerat reciproc. Nu vreau sa “ciupesc”, sa “tepuiesc”, refuz sa gandesc si sa rostesc termeni ca “smenuri”. Nu-s vreo principiala, ba dimpotriva. Pur si simplu, mi-a ajuns.
Intr-o tara care se respecta are o bruma de identitate si decenta, in azile, nu vin batranii ca sa moara, ci, ce sa vezi, ca sa mai traiasca o vreme, copiii nu
