Foto: Nicolae R. Dărămuş O întâmplare recentă, cu aceiaşi actori fără vrere, din aceeaşi inevitabilă Românie reală, mi-a amintit de un reportaj difuzat în urmă cu ceva vreme pe postul public de televiziune, în emisiunea „Ochiul magic”. Departe de a fi fost „magic”, reportajul amesteca ingredientele unei producţii din anii ’50, despre „duşmanii poporului”. Glasul din off, mai cu seamă, avea timbrul, intonaţia şi inchizitoriala lipsă de îndoială a comentatorilor-procurori care, în filmele acelui timp, demascau „bandiţii din munţi” (cei cu care astăzi ne mândrim, constituind rezistenţa armată anticomunistă şi dovada măscăricilor politici că, iată, şi noi avem eroi, demni de pioase coroane comemorative).
Se aflau aşadar în reportaj toate personajele amintitei propagande filmografice: „boborul” (în postura de stăpân nerecunoscut şi, implicit, victimă), oficialii noilor vremi (ţinând partea poporului), reacţionarul (apărând interese „retrograde”) şi, bineînţeles, se mai aflau acolo – drept ţintă a atacurilor justiţiarilor – bandiţii, care sugeau sângele poporului. Un mai slab cunoscător al limbii române, văzând filmul, cu greu ar fi putut înţelege că bandiţii erau doar nişte bieţi mistreţi, care, nemaigăsind adăpost şi hrană în pădurile privatizate, tăiate şi jefuite de fructele sălbatice, îndrăzniseră să mănânce porumb din parcela unui sătean. Conflictul era cât se poate de simplu: omul cerea despăgubiri de la AJVPS (care gestiona fondul de vânătoare din zonă), iar directorul acesteia tergiversa – uzând de argumente legale şi precepte ecologice – plata pagubelor, refuzând şi uciderea mistreţilor în perioada de reproducere.
Dincolo de conflict, chipurile şi vorbele personajelor făceau toţi banii, fiindcă nici chiar un regizor pătimaş şi cu dare de mână n-ar fi găsit actori mai potriviţi spre a ilustra absurdul.
Gospodarul, simbol de dreptate necondiţ
