Recunosc, niciodată nu am avut mai multă silă de fotbalul românesc ca în aceste ultime două săptămâni. În care am văzut doar prefăcuţi, doar oameni care-şi plâng de milă sau care îşi caută orice scuză pentru a-şi ascunde incompetenţa. Am pierdut şi cu Paraguayul, vom fi în urna a patra a preliminarilor Mondiale. Dar de ce am fi meritat să fim mai sus?

Când a fost contractat, turneul din America de Sud a fost anunţat cu surle şi trâmbiţe de Federaţie. Vezi Doamne, jucăm şi cu multipla campioană mondială Brazilia, care ne-a făcut o onoare deosebită când ne-a ales pentru a-i organiza retragerea marelui Ronaldo. Toată lumea vorbea de cât de importante sunt meciurile, de cât de onoraţi sunt jucătorii, cărora le-a pus Dumnezeu mâna în cap pentru că pot juca în adevărata patrie a fotbalului. Toată lauda asta de sine a durat, însă - nu ştiu dacă v-aţi dat seama - până când s-au vândut drepturile de televizare.

Apoi, toată lumea a tăcut mâlc. Mai mult, unul câte unul, capii fotbalului românesc au căzut ca brazii în faţa drujbelor de pe lista de Brazilia. Tocmai ei, care umpleau avionul la orice meci disputat aiurea în Europa, se dădeau la o parte! În plus, Lucescu şi-a dat demisia chiar în ziua plecării! El, marele patriot, care nu mai suporta criticile presei şi se sacrifica pentru naţie, şi-a lăsat oastea chiar înaintea celei mai onorante campanii: „Duceţi-vă vitejii mei şi făceţi-vă de râs, că eu m-am înrolat căpitan la mercenari!”, părea a le fi spus el jucătorilor. Şi a plecat la cofetăria din Giuleşti. De parcă nu putea merge acolo după ce se întorcea din America de Sud! Dar omul ştia că delegaţia e lăsată de izbelişte pe acolo, ştia că nimeni nu e interesat de o bună reprezentare şi atunci ne-a „pupat din mers”, cum se zice.

Situaţia îmi aminteşte de o alta, oarecum similară, petrecută la Jocurile Olimpice de la Sydney, din 2000. Atunci, pe