Sunt mulţi cei care îşi împodobesc masa de lucru cu tot felul de recipiente pline cu creioane. Sunt puţini cei care îşi declară ataşamentul total faţă de acest obiect. Rotund sau hexagonal în secţiune, rareori triunghiular, oval sau rectangular, creionul este compus dintr-un cilindru de grafit şi un strat protector de lemn.

Se spune că Thomas Alva Edison lucra numai cu creioane făcute la comandă, lungi de exact 7,5 centimetri, mai groase decât cele obişnuite. Vladimir Nabokov scria şi rescria tot ce a publicat vreodată folosind doar creionul. John Steinbeck era un utilizator obsesiv de creioane, consumând uneori până la 60 de bucăţi pe zi. El susţinea că pentru romanul „East of Eden” a trecut prin mai mult de 300 de creioane. Vincent van Gogh avea preferinţe definite cu exactitate: „creioane Faber, net superioare celor de tâmplar, mai solide şi mai agreabile”. Faimosul realizator tv Johnny Carson se juca cu creioanele de pe pupitrul său de la „Tonight Show”, comanda specială, cu gume de şters la ambele capete, pentru a evita accidentele.

Urmaş al stylusului Antichităţii, un beţişor metalic cu care se zgâria pe tăbliţele ceruite, cel mai vechi strămoş al creionului era făcut din plumb. Vechii egipteni, ca şi locuitorii Romei antice, îl foloseau pentru a scrie pe papirus, o formă primitivă de hârtie. După câteva milenii, prin 1946, ca elev în clasa întâia, am avut plăcerea de a folosi creioane de plumb pe tăbliţe de ardezie, pe care le ştergeam cu un burete adevărat, de mare. Amintirea creionului de plumb este păstrată de limba germană în care creioanele se numesc „Bleistifit”, adică beţigaş de plumb.

Descoperit la începutul secolului 16 în Anglia, la Grey Knotts, în apropierea cătunului Seathwaite, grafitul era folosit pentru a însemna oile. Peste puţină vreme a devenit material strategic, utilizat pentru formele în care erau turnate ghiulelele de