Cetăţenii români, în primul rând, şi nu „elita conducătoare“ de azi, au achitat costul aderării României la UE, pentru că au crezut masiv în şansa lor europeană. Doi premieri şi-au dat mâna peste Dunăre, în urmă cu câteva zile, felicitându-se reciproc şi închipuindu-şi că sunt „premianţi" ai Parlamentului European la materia aderării la spaţiul Schengen.

Şi ca penibilul să fie deplin, aceasta s-a întâmplat doar cu câteva ore înainte ca, la Bruxelles, Consiliul să spună „pas", încă o dată, celor două ţări aspirante. Cei doi premieri şi anturajul lor fie au sărit lecţia despre instituţionalul şi decizionalul european, fie îşi consideră concetăţenii total needucaţi pentru a înţelege ce li se întâmplă în Uniunea Europeană. Şi într-un caz şi-n celălat, respectivii şefi de guverne s-au poziţionat jenant în mediul public autohton şi internaţional.

Săptămâna trecută, România a fost prezentă în media internaţională mai mult la rubrica pe care am putea-o numi „Aşa nu". De exemplu, pregătirea opiniei Comisiei Europene în favoarea finalizării negocierilor de aderare cu Croaţia şi propunerea unei date a aderării (1 iulie 2013), a fost întâmpinată cu vociferări de câteva guverne ale unor state membre, subliniindu-se, totodată, că ultimele intrate în UE, adică România şi Bulgaria, au întâmpinat dificultăţi în compatibilizarea cu standardele europene şi nici nu şi-au îndeplinit promisiunile înscrise în Tratatul de Aderare.

România, exemplu negativ

Într-un alt caz, anume lansarea de către Comisia Europeană a primelor propuneri de reacţie faţă de corupţia din UE, „spiritul politic" european nu a găsit altă raportare la realitatea din Uniune decât prin trimiterea la „exemplele" din România şi Bulgaria, despre care s-a spus că au aderat la UE deşi mai aveau restanţe la reforma Justiţiei şi activitatea de combatere a corupţiei. Iar după patru ani şi