Mă enervează un lucru. Nu avem organ pentru natura dintre graniţele României. Ne poartă necuratul prin cele mai trăsnite părţi ale lumii. Oamenii cu bani ai României trăiesc într-un soi de competiţie. Nu doar unde este mai scump, ci şi unde este mai departe, mai trăsnit şi mai exclusivist. Până şi paparudele de cântăreţe sau de prezentatoare meteo caută locuri năstruşnice sau la mare modă unde să îşi facă vacanţa pentru a se întoarce de acolo cu seturi de fotografii pe care le distribuie revistelor pentru cucoane. A vedea lumea înseamnă la dracu' în praznic în sălbăticie, în corturi şi bungalouri, fără telefon, fără aeroport, fără magazine şi mall-uri.

- Dar la Sighişoara ai fost?

- Unde-i? Pe lângă Braşov?

Cam asta este imaginea afaceristului român despre propria sa ţară. Adică nu o cunoaşte. E drept, nu va fi niciodată un soi de Coastă de Azur. Toate pensiunile, restaurantele şi hanurile au ceva de cornier, policarbonat şi termopan de plastic. Locurile de dormit au perini cu guguloaie, umede, şi toalete care gâlgâie mereu şi mai întotdeauna capace strâmbe sau care se prăbuşesc peste colac în timp ce încerci să le foloseşti. România e slabă la facilităţi pentru că are tot felul de panarame la Turism, de la Agathon la Udrea. În acelaşi timp, România se poate lăuda cu cea mai spectaculoasă natură din Europa. Cine nu s-a bucurat de rătăcirile cu barca pe canalele Deltei Dunării nu se va bucura niciodată de Coasta de Azur. Cine nu vibrează la dulceaţa poienilor din Apuseni sau din zona Munţilor Orăştiei nu are cum şi de ce să se bucure de Alpii elveţieni. Cine n-a trăit beţia verii cu ierburile înflorite şi cu frăguţele coapte pe păşunile alpine din Carpaţii de Miazăzi sau de la Dubova nu va vibra nici dacă ar coborî din modul în peisajul pustiu al Lunii.

Sărăcia este pacostea tuturor civilizaţiilor. Pe unele chiar le îngroapă. Ei bine, sărăcia