Un tip deschis, Daniel Brata vorbeşte cu sinceritate desprebucuriile şi dezamăgirile din viaţa unui sportiv, despre gândurilede renunţare, dar mai ales despre detaşarea cu care trebuie sătreci peste victorii şi înfrângeri.
Care a fost cel mai greu moment de pânăacum?
Când am fost operat de menisc la ambii genunchi. Eram la lotul dejuniori, aveam 16, 17 ani şi mă gândeam că s-a terminat cu visulmeu de a face performanţă în judo.
Dar cel mai fericit?
Prima medalie mare la seniori, în 2005, la Europene. Bronzulcucerit atunci m-a echilibrat foarte mult, mi-a arătat că prinmultă muncă totul e posibil.
Te-ai gândit vreodată să renunţi?
În 2003, în ultimul an de juniorat, eram la CSM Baia Mare, nuieşisem campion naţional niciodată, nu eram prea convins de ce urmasă fac şi am zis că la terminarea liceului o să mă las. Însă laînceputul anului am primit o ofertă de la Dinamo Braşov şi pe caream acceptat-o.
Cum reuşeşti să rămâi cu picioarele pe pământ după omedalie?
Sunt foarte multe concursuri şi trebuie să uiţi repede, ca să temobilizezi pentru ce urmează. Dacă nu, se întâmplă să mergi laconcurs, să dea un advesar cu tine de saltea, să pierzi din primultur şi atunci cobori automat cu picioarele pe pământ.
Ce ai câştigat din practicarea acestuisport?
Am învăţat să fiu mai puternic în felul de a gândi, să lupt pentruceea ce îmi doresc să obţin, să fiu mai calculat, să îmi stăpânescmai bine emoţiile, să fiu mai ordonat, să îmi organizez mai bineviaţa.
Cum este omul Daniel Brata?
Deşi sunt un tip mare aşa, sunt foarte liniştit (râde). Sunt degaşcă, îmi place să mă amuz, să fac glume. Nu sunt un tip care ţineduşmănie, ranchiunos.
Ce te enervează?
Oamenii care nu spun lucrurile pe faţă şi îţi spun ceea ce vrei tusă auzi sau ce dă bine, care nu sunt în stare să te pr
