Despre ce vorbim?

Orice ţară sănătoasă încearcă să creeze un mediu în care valorile şi excelenţa să iasă la lumină, să fie repere şi să ocupe poziţiile cheie în societate. Numai aşa putem ajunge dintr-un grup de Homo Sapiens o civilizaţie avansată, cu un nivel de trai ridicat, într-un proces continuu de evoluţie. România este parcă blestemată! Nu poate crea acest mediu, menţinându-se astfel într-un prezent stătut. România îşi înghite (îndepărtează sau murdăreşte) valorile atât de eficient, încât Cronos însuşi ar păli de invidie.

Unde suntem?

Într-o analiză dihotomică, uşor forţată logic dar susţinută empiric, se pare că în tot ce este bun (ex. cercetare, educaţie, inovaţie, cunoaştere, inteligenţă, nivel de trai etc.) suntem pe ultimele locuri în Europa, iar în tot ce este rău (ex. corupţie, mortalitate din cauza AVC, trafic de persoane, risc de faliment etc.) suntem pe primele locuri.

Văzând asta, nu poţi să nu te întrebi: totuşi, de ce românii de vârf reuşesc şi se exprimă performant în afara ţării, dar nu în ţară? Şi nu este vorba doar de un marketing mai bun, ci de realizări efective! Îmi vin rapid în minte exemple clasice ca Brâncuşi, Cioran, Eliade şi mulţi alţii, care au atins culmile succesului în afara ţării, deşi ei sunt produsul ştiinţelor socio-umane din ţară. Apoi, mai aproape de timpul nostru, diaspora ştiinţifică românească, împrăştiată pe la Cambridge, Oxford, Harvard, etc., arată că şcoala românească poate produce valori, deşi nu reuşeşte să ajungă în topul primelor 500 din lume. Sportivii şi artiştii români urcă pe culmile gloriei şi devin repere pentru alţii mai ales când ajung în străinătate (poate cu excepţia Nadiei şi a altor câţiva sportivi care au reuşit când erau ţară, însă ei au fost susţinuţi programatic de stat, într-o altă lume). Sunt atât de multe exemple de acest gen, faţă de contraexemple (care nu lipsesc, dar