"Eu privesc acum în urmă, în viaţa mea şi mă întreb dacă am iubit vreodată, dacă am iubit pe cineva? În anumite momente mi s-a părut că iubeam, dar acum nu mai sunt aşa de sigură, fiindcă nu ştiu ce înseamnă să iubeşti", mi-a mărturisit o femeie, a cărei principală problemă este aceea că nu se simte fericită. Atunci când nu te simţi bine cu tine şi în pielea ta nu te simţi nici fericit şi poţi percepe, într-adevăr, că nu iubeşti. Poţi privi în propria ta viaţă şi în propriile sentimente, în inima ta şi în mintea ta ca şi cum ai vedea un peisaj de la fereastra confuziei: totul ţi se pare deranjat, totul ţi se pare nefiresc şi ciudat atunci când vezi lumea dintr-o stare de absenţă a bucuriei. Nu poţi vedea nici măcar iubirea pe care ai simţit-o cândva, o negi, o dai uitării şi n-o mai înţelegi în clipa în care priveşti iubirea dintr-o stare de lipsă a iubirii. Ce este, de fapt, iubirea?

Poate că iubirea este doar starea de a fi bun cu tine însuţi. Poate că iubirea este doar dispoziţia lăuntrică de a vedea lumea şi pe tine însuţi cu îngăduinţă, cu toleranţă, cu înţelegere şi cu înţelepciune. Poate că iubirea este în natură, în existenţă atâta vreme cât cineva vrea să o simtă, să o vadă, să o trăiască şi să se raporteze la ea. Dincolo de emoţia de dragoste, dincolo de tulburătoarea pasiune sau de inocenţa sentimentului de iubire pentru un copil, pentru o floare sau pentru un prieten, iubirea ar putea îmbrăca un aspect de înţelegere şi de împăcare cu noi înşine. Sentimentul lăuntric de bine ar putea fi indicatorul şi, în acelaşi timp, solul percepţiei că iubirea există. Tristeţea noastră de moment nu poate percepe iubirea. Invidia, ura, întoleranţa, judecata, critica, diferite manifestări ale Egoului omenesc ne întrerup accesul către iubire şi, în acelaşi timp, capa­citatea de a percepe existenţa ei. Iubirea ar putea fi ca un ocean: întotdeauna şi pentru totdeau