În primul rând cu un alt oraș. Cine s-a întâmplat să fi fost plecat vreme ceva mai îndelungată din Cluj (măcar vreo 2-3 ani) și s-a întors taman pe perioada TIFF, cu siguranță a găsit o cu totul altă viață. Ceva mai relaxată. Și mai liniștită. Iar cine își închipuie că TIFF-ul nu are legătură cu această schimbare se înșeală.
***
Acum filmele. Desigur, fiecare are propriile clasamente. Există chiar și unul oficial. Din start vă asigur că toate sunt top-urile sunt subiective. Pentru că, pur și simplu, fizic nimeni nu putea să vadă mai mult de 50 din cele peste 200 de proiecții din festival. Iar cine a văzut 50 de filme în 10 zile, dacă n-a epuizat încă stocul de Red Bull de la alimentara din colț, cu siguranță doarme la ora asta. Și va dormi și zilele următoare. Din cele aproximativ 30 de filme pe care le-am văzut, am extras însă câteva bijuterii, pe care, dacă veți avea ocazia, nu le ratați (ordinea e aleatorie, nu e un top).
”Nader și Simin. O despărțire” al regizorului iranian Asghar Farghadi. Recunosc, am mers la film cu oarecari temeri, legate de Ursul de Aur și cei doi Urși de Argint câștigați la Berlin. Știți cum e ”la pomul lăudat”. Ei bine, n-a fost cazul. Dincolo de contextul politic și religios din Iran, povestea lui Nader și Simin este una cât se poate de umană, retrăibilă (și recognoscibilă) în orice societate. E o poveste despre forța tulburătoare a fiecărui cuvânt și gest care îți determină viața.
”127 de ore”. E o minunăție marca Danny Boyle. Pornind de la un caz real (după un accident în Marele Canion, un tânăr rămâne blocat cu mâna dreaptă sub un bolovan; pentru a se salva e nevoit să-și taie singur brațul), Boyle construiește un extraordinar eseu despre individualism și egoism. Sacrificarea mâinii devine astfel act terapeutic: în schimbul brațului își primește viața înapoi, dar o cu totul altă viață.
”Pina”, de Wim Wende
