Am ales să scriu acest text în tandem cu un bărbat pe care îl cunosc. E înfățișarea unei dureri fictive, dar care v-a încercat, cred, pe fiecare dintre voi, cei care au iubit mai mult decât pe sine.
În ultimele luni ajunsese să se simtă exact ca personajul acela interpretat de Bill Murray în „Ziua cârtiței”. Totul curge stereotip și crud, iar el rămâne iata -aproape stupefiant- personajul principal al propriei lui vieți. Cu toate că îi era o frică teribilă de amintirea de atunci, nu se putea împiedica să nu o acceseze de câteva ori în fiecare minut. Avusese timp să îi simtă ultimul zvâcnet de tâmplă și să îi guste ultima oară buzele. Nu cu freamătul pasiunii, ci cu deznădejdea finalului. Simțise că se va întampla imediat, chiar dacă urletul sirenei de la SMURD se auzea de foarte de aproape, iar câțiva oameni care ajunseseră lângă ei imediat zmulseseră deja o bucată din portiera lui.
Acum zâmbea amar, amintindu-și că în primele săptămâni când a cunoscut-o, nu putea dormi nopțile. Era înnebunit de teama că o va pierde. Nu pentru că va fi fost alegerea lui sau a ei. Ci pentru că se va întâmpla pur și simplu. Se imagina prăbușit în durere, nedumerit de unde îi venea acest presentiment. Apoi, odată cu timpul, temerea se estompase. Cu cât se regăsea mai mult în ea, cu atât uita mai mult de feeling-ul ciudat din perioada în care înțelesese cât de importantă devenise ea pentru el. Regreta acum perioada aceea în care fericirea de a fi cu ea era normalul, cel de care nu mai știa să se bucure real, ca de o revelație. Se spărsese totul în fărâme cotidiene, din care în lunile astea de trăit în trecut, strângea frânturi de cioburi să le lipească utopic.
Dar astăzi era ultima asemnea zi. Până la urmă tot ea era cea care îl salva din rutina durerii. Pentru că ea, cea apusă, îl voia și îl alesese înțelegându-i puterea de a fi desupra oricărei înfrângeri. Și da
