Ideile presedintelui Basescu privind reforma politica a statului, ascunse in spatele unei comisii prezidentiale si unui referendum facut pe genunchi, pentru castigarea de capital electoral, a creat nu numai confuzie, acolo unde ar fi trebuit sa gasim limpezime, ci si iritare, acolo unde ar fi trebuit sa stea ratiunea si moderatia.
Unele dintre acestea au ca tinta Parlamentul, vazut ca o cauza a obezitatii statului, dar si ca o piedica in calea vointei si ambitiilor presedintelui Basescu. Banuielile asupra celui de-al doilea aspect nu sunt chiar o piatra aruncata in balta.
Intr-o guvernare care si-a facut un titlu de glorie din retorica justificatoare a amputarilor financiare, dar a carei risipa mascata in modernizare concureaza serios fertilizarea clientelei politice si nechibzuintele guvernarilor anterioare, chestiunea cheltuirii banului public a devenit pur si simplu o marota.
Intr-un mod vadit superficial, mare parte a electoratului prezent la referendumul din 22 noiembrie 2009 s-a lasat antrenata intr-o falsa dezbatere, consimtind la faptul ca democratia costa prea mult.
Astfel, propunerea de trecere la un parlament unicameral si de reducere a numarului de parlamentari la 300 a fost validata, desi si-au exprimat aceasta optiune 42,4% din electorat. Dar legea e lege, in ciuda faptului ca rezultatul a fost considerat valabil in lipsa unei adevarate majoritati. Si inca intr-o problema constitutionala.
In mai toate tratatele de drept constitutional, bicameralismul parlamentar este considerat ca reprezentand si servind mult mai aplicat corpul cetatenesc si implicit democratia, comparativ cu unicameralismul.
Intr-o situatie de majoritate absoluta (50% + 1) sau chiar majoritate calificata (2/3) rezultata din alegeri, un parlament unicameral dominat astfel poate lua hotarari arbitrare, abuzand de atr