Ceea ce dă farmecul unui festival de calitatea şi proporţiile TIFF-ului nu este cantitatea de filme văzute, ci surpriza pe care un regizor sau un film despre care nu ştii mai nimic ţi-o poate face. Or, întâmplarea are pentru mine forma zig-zag-ului, ceea ce înseamnă a alerga de la un film la altul amestecând senzaţii şi emoţii, sunete şi culori, „memory and desire“.

Astfel, Balada tristă de trompetă (2010) al lui Álex de la Iglesia oferă povestea unui circ sau, mai precis, a celor doi clovni care, asemenea lui Ioan cel care râde şi Ioan cel care plânge din tradiţia medievală, sunt unul vesel şi unul trist. Povestea circului traversează istoria unei „Spanii nevertebrate“, cum a numit-o Ortega y Gasset, Spania convulsionată de atrocităţi a războiului civil şi Spania înfiorată plaisirist a anilor ’60. Regizorul duce până la ultimele consecinţe schimonoseala tragică, desprinsă parcă dintr-un melanj grotesc de Hieronymus Bosch şi Francisco Goya, un film fără limite, care poartă hybrisul personajelor cu emfază.

Oxigen (2010) al lui Hans van Nuffel (Premiul publicului) este un film cu un scenariu impecabil, căruia simţul dramatic al regizorului îi imprimă o notă de cruzime, surdinizată de umorul încărcat de o tandreţe reziduală, a unor tineri atinşi de fibroză pulmonară, o maladie incurabilă. Din fericire, tragismul implicit al unei morţi anunţate nu alunecă în melodramă, ci conferă o anumită reverberaţie autenticistă clipelor suspendate, o intensitate de acceleraţie zero. Fochistul (2010) lui Aleksei Balanov excelează prin lapidaritatea expresiei, printr-un fel de stângăcie jucată, asemenea picturii naive, şi, în ciuda unor accente patriotice supralicitate, finalul aruncă în derizoriu întregul printr-un fel de fabulă inserată postmodern. Plin de subtilitate, O viaţă însemnată (2011) al lui Frederico Veiroj (Premiul special al juriului) înregistrează ultimele