Desigur, dincolo de retorica adversarilor săi politici transformaţi în duşmani personali – o „abilitate“ de netăgăduit al lui Băsescu –, nu există nimic obiectiv în acţiunile preşedintelui care să justifice o asemenea comparaţie. Băsescu nu a făcut din fosta Securitate coloana vertebrală a statului, aşa cum a făcut Putin, nu şi-a subordonat justiţia – dacă ar fi făcut-o, Voiculescu, Vântu sau Patriciu ar fi avut de mult soarta lui Hodorkovski –, nu a suprimat libertatea de expresie şi nu a adus mass-media sub control guvernamental – Antenele şi Realitatea sunt probe suficiente – şi nu a instituit un stat poliţienesc – sindicatele au fost libere să danseze Pinguinul în faţă la guvern, şefii de post au fost liberi să strige „Ieşi afară, javră ordinară!“ la Cotroceni, fără să rişte să fie aruncaţi în temniţă. Pentru un observator al vieţii politice ruse, comparaţia este, pur şi simplu, absurdă. Şi totuşi...

De acuzaţiile de „populism“, „autoritarism“, „cripto-fascism“ şi „putinism“ nu a scăpat niciun lider politic din regiunea noastră care a promovat un program de reforme ce a inclus şi modificări constituţionale. Primul a fost preşedintele georgian Mihail Saakaşvili, care, în octombrie anul trecut, având la dispoziţie o majoritate confortabilă în parlament, a modificat Constituţia astfel încât să limiteze drastic puterile preşedintelui, începând din 2013, în beneficiul prim-ministrului, după ce, în 2004, mai schimbase o dată Constituţia, în sensul sporirii puterii prezidenţiale. Adversarii săi – Saakaşvili are acelaşi talent ca Băsescu să îşi facă duşmani de moarte – îl acuză că nu face decât să urmeze modelul celui mai mare dintre aceşti duşmani, Putin, şi să îşi justifice legal perpetuarea la putere după 2012, când îi expiră cel de-al doilea mandat de preşedinte, din poziţia de prim-minstru. Saakaşvili se apără spunând că, în 2004, urgenţa şi anvergura refo