Regizorul Ascanio Celestini, care s-a documentat pentru spectacolul „Oaia neagră“ timp de trei ani în spitalele de psihiatrie, spune că prin arhivarea vieţii reale ne putem regăsi şi înţelege mai uşor. Artistul (regizor, dramaturg, scenarist şi cineast), în vârstă de 39 de ani, a prezentat, în cadrul Festivalului Internaţional de Teatru de la Sibiu, trei spectacole-monolog, realizate în urma unei cercetări minuţioase, în care îşi deapănă atât propriile amintiri, cât şi pe cele ale interlocutorilor săi.

„Adevărul": Povestiţi-mi despre Nicola, personajul din spectacolul „Oaia neagră", în care abordaţi problematica nebuniei. Ascanio Celestini: Pentru povestea asta am făcut, timp de trei ani, interviuri în spitale de psihiatrie, de-a lungul şi de-a latul Italiei. Am vrut ca oaia neagră să fie o metaforă a contemporaneităţii. Şi în acest spectacol vorbesc despre alienare, dar nu despre acea alienare reflectată în celălalt spectacol, „Fabrica", ci despre o formă de alienare proximă vieţii cotidiene. Nicola, personajul meu, merge la supermarket, aşa cum toată lumea merge la supermarket. Într-un magazin nu întâlneşti numai partea dramatică, vizibilă, a alienării, ci te izbeşti de o formă a alienării care ne face plăcere. E un drum pe care-l facem constant. Într-un supermarket, te uiţi la obiecte, nu la oameni. Şi nu vezi, de fapt, pe nimeni în jur. Nu există o relaţie între oameni, ci doar între oameni şi obiectele de care avem nevoie. E o formă de înstrăinare, care nu e violent îndreptată împotriva noastră, impusă de interacţiunea cu obiectele pe care dorim să le avem în sacoşe. Ne mulţumim să luăm ce ne trebuie din rafturi, chiar dacă ne înstrăinăm unii de ceilalţi. E modul în care ne‑a obişnuit să funcţionăm societatea în care trăim. Societatea ne dă un şut şi ne alienează prin cutumele ei moderne, dar nouă ne place, în asta constă tot paradoxul. Ne-am înstrăinat toc