Ador politicienii care se lauda cu trecutul lor rebel, cu faptele de vitejie comise sub cenzura ceausista, cu disidenta sub fostul regim sau cu participarea eroica din zilele Revolutiei din '89. In cele mai multe cazuri, rare sunt exceptiile, veti descoperi personalitati sarace, oameni slabi, lasi, care isi retraiesc mereu si mereu trecutul.
Victor Ponta, acest Che Guevara din fruntea marsurilor de protest, s-a lansat in sfera eroica a marilor gesturi de revolta istorica in timpul mineriadelor din '90. Nu isi ascunde disponibilitatea de a se lauda cu prezenta sa din Piata Universitatii in zilele incinse din 13-15 iunie 1990. Se lauda, de asemenea, cu faptul ca prezenta in centrul Bucurestiului din acele vremuri a fost ca o scoala a democratiei. Cu aceeasi "modestie" se mandreste cu faptul ca a avut discutii "de pe pozitii adverse" cu domnul Iliescu, insa istoria va hotari.
Si pentru a da adevarata dimensiune a impactului pe care l-a avut privitul batelor minerilor pe spinarea femeilor nevinovate, care se nimereau sa treaca in acele zile prin Piata Universitatii, Victor Ponta ne-a marturisit, la B1 Tv, ca a plecat atunci din tara cu gandul de a nu se mai intoarce niciodata. E usor de imaginat greata si lehamitea care pot cuprinde un tanar care ajunge sa fie martor unor astfel de evenimente.
Dar, apoi, il auzi si pe Ion Iliescu cum le multumeste minerilor pentru "inalta constiinta civica" de care au dat dovada, pentru ca au venit la apelul sau si pentru ca au dat o mana de ajutor si au fost solidari cu noua putere. Dupa ce inghiti aceste cuvinte nu iti mai trebuie sa fugi definitiv in alta tara, iti vine sa intri in pamant. De rusine, de scarba, de nervi.
Dupa aceasta scurta aducere aminte, nu pot decat sa il intreb un singur lucru pe Victor Ponta. Ce simte cand reasculta discursul lui Ion Iliescu din 15 iunie 1990, de la
