Azi începe Săptămâna “Femeia contează”. Da, a început marţi, ce vă miraţi aşa?! Ieri a fost zi liberă. Se termină vineri, pe 17, că atât durează săptămâna femeii: patru zile. De restul, vorba cuiva de pe Twitter, mai pui 1 şi 8 martie, duminica nici iarba nu creşte şi gata! Ai o săptămână!
Dincolo de această mică inadvertenţă, problematica propusă spre discuţie cu acest proiect vizează tratamentul inechitabil, violenţele – fizice sau psihologice – de care au parte femeile la locul de muncă.
Nu e noutate pentru nimeni că în România discriminarea – din varii motive – există încă şi e chiar susţinută de mulţi directori, în special la stat. Nu că la companiile private situaţia ar fi cu mult mai bună, dar se vede, totuşi, o ameliorare. Există HRi specializaţi, comunicare internă, un respect pentru legislaţia – câtă e – care încearcă să corecteze această problemă.
Cel mai probabil este că această stare de fapt a apărut şi din pricina situaţiei economice: atunci când sunt ameninţaţi cu şomajul, cei mai mulţi nu prea-şi mai pun problema tratamentului corect ci problema unui venit. Femeie sau bărbat, dacă ai de ales, nevoia te invaţă cel mai bine să nu zici nu, fie că e vorba de un mediu ostil la locul de muncă (mobbing), fie că n-ai primit avansarea din orice alte motive decât cele profesionale.
În fapt, toată lumea ştie ce-i aia discriminare, dar oare ce ar trebui făcut pentru ca ea să înceteze? Cum scăpăm de prejudecăţile potrivit cărora o femeie face mai puţine parale la locul de muncă decât un bărbat – la modul cel mai propriu: în medie, femeile au cu 15% mai puţin la salariu faţă de bărbaţii, pentru joburi similare?
Eu cred că în România e destul de complicat dacă nu chiar imposibil (într-un orizont decent de timp) ca aceste prejudecăţi să fie educate. Practicile discriminatorii au rădăcini (şi frustrări) mult prea adânci. Şi totuşi,
