Am vazut ca trecerea marilor restaurante ale lui Ceausescu de la stat (de la Partid, mai exact) in maini private nu le-a garantat o viata mai buna. Unele au avut noroc cu carul: Caru cu Bere, Doi Cocosi sau “micul hotel al Partidului”, acum Marshal. Altele, insa, daca nu au fost inchise cu totul, au parte de o batranete trista si prematura: Capitol, Pescarus, ca sa nu mai vorbim de fetidul Ambasador.

Dar, cand ceva ramane in ghearele statului si ale functionarilor lui inca 20 de ani dupa Revolutie, rezultatul nu poate fi decat unul singur. Nu cred exista vreo urma de indoiala in aceasta privinta, de vreme ce lucrurile arata EXACT la fel, fie ca e vorba despre Armata, despre Guvern, sau despre oameni cu carte, cum sunt cei de la Academia Romana, de la Ministerul Invatamantului sau cei de la Universitatea din Bucuresti. Tuturor acestora cineva le-a dat niste palate ca sa-si bata joc de ele. Si au facut-o cu toata aroganta si cu tot cinismul din lume.

In Casa Universitarilor era agitatie mare tot timpul, pe cand eram eu student. Adica pe vremea comunistilor. Din cate se intamplau acolo, atunci ma interesa doar restaurantul, pentru ca era unul dintre cele mai “aspirationale” locuri de pe austera scena gastronomica bucuresteana. Cu atat mai mult cu cat era un “fruct oprit” oamenilor de rand, dintre care faceam parte, doar ca fara atata imaginatie cata aveam noi atunci. Era un alt restaurant „cu circuit inchis”, insa in care batranul portar ne lasa sa intram in schimbul unei monede de 3 lei. Mai departe, in fata chelneritelor si a bucatareselor era suficient farmecul nostru. Mancam bine la Casa Universitarilor. Era un restaurant cu peste 10 feluri in meniu, si asta cand rar gaseai vreun alt restaurant cu mai mult decat cele 3 „reglementare”: ciorba, cotlet cu cartofi prajiti si ceva dulce.

Pentru cine nu a fost acolo, Casa Universitarilor e un mic pa